La mijlocul anilor ’60, oameni de o anumită vârstă şi de o anumită condiţie, precum medicii, avocaţii, profesorii, îşi păstrau conduita, limbajul, manierele, deopotrivă cu unele obiceiuri şi gusturi. Ne vizita uneori, cu un telefon prealabil, când avea procese la Bucureşti, un avocat din Craiova, Vâlceanu. Aducea întotdeauna flori, câte o sticlă de vin înfundat sau de şampanie, bomboane pentru mine sau cea mai scumpă ciocolată, aceea de 10 lei, cu un urs de Dorna în basorelief. Om trecut de 40 de ani, burlac cu aspect plăcut, adică prezentabil, cum se zicea pe atunci, purta costume bleumarin şi gris-fer lucrate la croitor, de preferinţă la două rânduri, cu cra­vata asortată şi batistă la buzunar. La Craiova i se spunea „avo­catul ţiganilor”, întrucât apărase mulţi zlătari prinşi cu cocoşei, monede de aur cu un număr mare de carate, despre care putea să vorbească cu înlesnirea unui specialist:

– Lumea confundă, scumpă doamnă şi stimate domnule profesor, napoleonii franţuzeşti cu „suveranii” cu chipul regelui Angliei pe o parte şi cu Sfântul Gheorghe călare pe cealaltă, cărora li se mai zice şi cai, şi chiar cu ducaţii împăratului Franz Josef, care sunt cu totul altceva. Denumirea de cocoşei vine de la cocoşul galic reprezentat pe reversul monedei de aur cu profilul cu cioc al lui Napoleon al III-lea, care i-a emis în 1870, dar în România ea s-a extins şi la celelalte monede de aur. Însă majori­tatea cocoşeilor de la noi sunt româneşti. Această emisiune de medalii, numărând două milioane de piese, denumită Ardealul nostru, a fost pusă în circulaţie în 1945, din iniţiativa lui Ioan Lapedatu, guvernatorul Băncii Naţionale. Menirea ei era să atenueze efectele inflaţioniste produse de „leii roşii” emişi de ocupantul sovietic. Pe avers, aceste medalii, cântărind 6,4 grame aur, aveau chipurile celor trei monarhi sub care s-au unit ţinuturile româneşti: Mihai Viteazul, Ferdinand I şi Mihai I.

Savurând efectul celor spuse, avocatul lăsa să se aştearnă câteva clipe de tăcere, sorbea din pahar, îşi tampona buzele cu batista şi continua:

– Fiindcă a venit vorba de cocoşei… Mi-am amintit de o întâmplare stupidă şi tristă. În ’59 l-am apărat la Craiova pe unu’, un intelectual, săracu’, băgat în belea de propriul copil, care venea la şcoală cu sendvişuri cu salam de Sibiu, cu şuncă de Praga, cu fondante, cu portocale pe care le mânca în recreaţie. Ce credeţi că le spune într-o zi puştiul ăsta colegilor?!… „Tata scoate bani galbeni din pernă şi-mi cumpără tot ce vreau”. Copiii au povestit acasă ceea ce auziseră, iar tatăl băiatului s-a pomenit într-o noapte cu un ordin de percheziţie, agenţii repezindu-se să adune toate pernele din casă. L-am scăpat cu trei ani pe nenorocit. Putea lua şapte. Şi dacă nu vă plictisesc, îngăduiţi-mi să vă mai spun una; tot cu copii. Un d’ăsta, căpitan sau maior, urma să plece într-o misiune în Grecia şi a fost avertizat să nu spună nimănui, nici nevestei, până în momentul plecării, unde se duc. Era detaşat, chipurile, la Botoşani. Într-o noapte îi zice însă soţiei: „Draga mea, o să plecăm, de fapt, la Atena, da’ să nu afle cineva ce ţi-am spus!”. Femeia îi jură discreţie, dar a doua zi îi suflă copilului: „Puişor, noi mergem în Grecia, însă nu trebuie să ştie nimeni asta; tu pleci cu mama şi cu tata la Botoşani”. Copilul povesteşte la şcoală unde o să plece şi colegii încep să strige după el: „Uite grecu’! Uite grecu’!”. Şi aşa s-au dus de râpă misiunea şi cariera ăluia.

Pe când avocatul îşi îmbrăca pardesiul în vestibul, condus de tata până la uşă, l-am auzit spunând cu voce scăzută: „A venit o clientă la mine, nevasta unui măcelar care o bătuse crunt peste tot, învineţind-o, necruţându-i nici părţile intime. Voia să divorţeze. Am trimis-o la Medico-Legal după certificat şi la… fotograf; să facă nişte poze, format carte poştală, cu locurile maltratate. Să le ataşăm la dosar… Mi-am zis că dacă noi, avocaţii, nu mai câştigăm, măcar să ne distrăm”. Apoi, cu voce normală: „Permiteţi-mi, domnule profesor, să vă mulţumesc încă o dată pentru această seară minunată”.

Nemaicâştigând bani, oamenii nu aveau nici pentru ce să se zbată sau să alerge. Se duceau la teatru, la cinematograf, la operetă, la spectacole de revistă, priveau seara la televizor programele de varietăţi, cu muzică, dansuri, cuplete şi scheciuri în care comicii, îndeosebi Mircea Crişan, strecurau câte-o aluzie: „Mă întrebi, dragă, de ce este gălăgie în curte?… Deoarece copiii tăi şi copiii mei se bat cu copiii noştri”.

Mai cânta pe scena Operetei tenorul de faimă interbelică Ion Dacian. Trecut de 60 de ani, apărea ca pe vremuri, în pantaloni scurţi, în Vânzătorul de păsări de Zeller şi putea fi văzut trecând prin oraş la volanul unui Mercedes crem adus, probabil, dintr-un turneu. Opereta dădea reprezentaţii cu casa închisă. Spectacolele erau cu conţi, contese, grofi şi marchizi, cu văduve vesele şi cu arii despre „fetiţele vesele de la cabaret” dintr-o Vienă sau Budapestă belle époque lipsite de orice contingenţă cu „prezentul socialist”. La fel era şi repertoriul Operei, unde un public elevat şi restrâns putea să asculte câţiva mari solişti şi să vadă balete montate admirabil.

Distracţia cea mai frecventă rămânea însă localul de consu­maţie. Dramaturgul Mihail Sorbul pusese în circulaţie expresia crai vechi de bodegă nouă. Gama bodegilor era variată, începea cu cele de la periferie, unde băutura se mai comanda după vechile porecle: Verde (rachiu de izmă), Adio, mamă!, Te-am zărit printre morminte, iar lăutarii spuneau multe în cântecele lor, precum în cel ieşit după apariţia decretului care interzicea şi pedepsea întreruperile de sarcină:

„Ia ziaru’, ia «Scânteia»!,

Ia decretu’ cu femeia…”.

Existau şi bodegi elevate, între care una, foarte originală, o locandă liliputană cu pereţii împodobiţi cu desene de Piliuţă, Pucă, Chirnoagă şi ale altor plasticieni, gestionată de domnul Jerca, renumit pentru sendvişurile sale preparate şi ornate cu multă fantezie, ca şi pentru faptul că muşteriii statornici puteau să consume pe datorie şi să plătească la sfârşitul lunii.

Bodegi aparte, situate central, erau „Caviar” şi „Intim”, unde veneau actori cunoscuţi precum Giugaru, Storin, Ion Manu, însoţiţi de alţii mai tineri care le ascultau cu evlavie povestirile despre frumoasele vremuri de altădată. La „Caviar”, bodegă ale cărei mese erau scoase vara pe trotuar, se serveau bere, vin înfundat, băuturi la pahar, sendvişuri, mezeluri, ficăţei la tavă, crochete şi bulete de caşcaval, cârnăciori şi patricieni, ciuperci à la grecque… Veneau aici şi actorii Alexandru Ionescu-Ghibericon şi Puiu Cristescu, de la Teatrul Naţional. Primul era fratele lui Nae Ionescu, iar al doilea – nepotul lui Eugen Cristescu, şef al Servi­ciului Special de Informaţii în timpul lui Antonescu. Discuţiile purtate la o masă de local porneau de la evenimente şi întâmplări curente, stabilindu-se apoi analogii şi legături cu trecutul care stimulau taifasul. Când a sosit la Bucureşti Tito, în mai ’66, în vizită oficială de prietenie, mulţi îşi aminteau de panoul care îl înfăţişa în Piaţa Romană, în ’49 sau ’50, cu un satâr mânjit de sânge în mână, deasupra lozincii: „Jos banda de călăi şi trădători, în frunte cu Tito, Rankovici, Djilas, Kardelli!”… Pe atunci, Stalin îi trimisese lui Tito un chirurg de la Moscova ca să-l opereze; adică să-l asasineze. Prinzând de veste, Tito a pus să fie omorât medicul, iar când Stalin a telefonat să întrebe cum decursese operaţia, i-a spus că doctorul răposase după un chef prelungit. Stalin a conchis că nu era de mirare, toţi medicii fiind, după părerea lui, nişte beţivi; îndeosebi chirurgii.

– O gripă te poate omorî, dar îţi poate şi salva viaţa, filozofa cineva de la masă. În ’53, deşi zăcea la pat, bolnav de gripă, Klement Gottwald a plecat totuşi la Moscova, spre a fi de faţă la înmormântarea lui Stalin, pentru ca eventuala sa absenţă să nu se interpreteze ca gest de nesupunere. Întors la Praga, a murit după trei zile. În schimb, gripa care l-a împiedicat pe Dej să plece la Moscova în 1957, în fruntea delegaţiei care urma să ia parte la aniversarea Revoluţiei din Octombrie, i-a salvat viaţa. Au plecat în locul său Chivu Stoica şi Grigore Preoteasa, care s-a întors la Bucureşti în sicriu, întrucât avionul a avut un accident la aterizare.

Episodul cu avionul stimula memoria altcuiva, prin asociaţie de idei: „Eram sublocotenent în primăvara lui ’44. Săriseră doi aviatori americani cu paraşuta de pe un Liberator în flăcări, undeva pe lângă Moreni. Ne-am dus să-i arestăm. Unde credeţi că i-am găsit? La masă la preotul dintr-o comună. Ciocneau ouă roşii cu popa; era la câteva zile după Paşti”.

La începutul lui august, Bucureştiul se golea. Oraşul părea amorţit. Erau puţini trecători pe străzi, puţini clienţi în restaurante şi în grădinile de vară. Pe 23 avea loc defilarea. Demonstranţii erau adunaţi dis-de-dimineaţă, apoi se încolonau şi porneau la drum, dirijaţi şi admonestaţi prin megafoane de instructori aşezaţi la înălţime, pe platformele carelor alegorice: „Mai sus lozinc’aia cu cincinalu’! Aşa! Ridicaţi-o şi p’aia cu lupta pentru pace! Bun! Alo!… Matale cu potretu’ cu tov’ Apostol! Ţine-l, dom’le, vertical, că nu umbli cu prapurele după dric!…”.

Bucuria celor scoşi la defilare şi a celor rămaşi acasă în ziua aceea nelucrătoare erau crenvurştii. În dreptul restaurantelor şi al bufetelor de pe traseul manifestanţilor se scoteau mese cu oale înalte de inox unde sute de crenvurşti înotau în apă fierbinte, pescuiţi cu cleşti lungi de metal de chelneri îmbrăcaţi în alb din cap până-n picioare şi de bucătari cu scufii şi culioane albe de mărimea unui calpac. Aşezaţi pe dreptunghiuri de carton ondulat, după cântărire, crenvurştii le erau înmânaţi clienţilor cu feliile de pâine cerute şi cu nelipsitul boţ de muştar.

Trecuse moda muzicii italiene, care continua să aibă căutare între dactilografe, asistente medicale şi fete de cartier. La ceaiuri se dansa pe rockurile lui Johnny Hallyday, pe melodiile dulcege ale soţiei sale, Sylvie Vartan, şi pe tangourile lui Adamo. Eram elev la Liceul „Mihail Sadoveanu”. Ieşind într-o seară de ianuarie de la ore, în vreme ce ningea peste pomii desfrunziţi de pe Bulevardul Dacia, împreună cu câţiva colegi, o fată a spus: „Ninge ca-n Tombe la neige a lui Adamo”.

Bulevardul Dacia, peste care ningea prin lumina de spital a neonului, avea o nobleţe aparte, ca şi Strada Polonă din apropiere, cu vila, cu lanţuri la intrare, ce aparţinuse lui Gheorghe Tătărescu, cu alta la fel de elegantă, peste drum, unde funcţiona Centrul de documentare medicală, cu vecinătatea Parcului Ioanid şi a Grădinii Icoanei, despărţite de o piaţetă pavată cu piatră cubică… Porţiune a Bucureştiului rămasă intactă, această latură de oraş era un cartier în înţelesul occidental al cuvântului, străină atât de vălmăşagul centrului, cât şi de pitorescul periferiei. Purta, neştirbit, sigiliul epo­cii interbelice a cărei culme fusese Parcul Jianu, cu imobilele de pe şoseaua omonimă (devenită Bulevardul Aviatorilor) şi de pe stră­zile din stânga şi din dreapta sa, dintre Piaţa Victoriei şi Monu­mentul Eroilor Aerului.

Îmi plăcea mult o casă splendidă din Parcul Jianu, cu aspect şi dimensiuni de palat şi curte cât un parc, care se întindea pe trei străzi, cu copaci stufoşi şi iarbă grasă lăsată să crească în voie primăvara şi vara. Fusese construită de un avocat de viţă boierească, Iancu Manu, cu banii adunaţi din procese. O vânduse pe la mijlocul anilor ’30 lui Max Auschnitt. În această casă a petrecut revelionul 1945-1946 fiica lui Averell Harriman, ambasa­dorul american de atunci la Moscova. Sosise la Bucureşti împreună cu tatăl ei şi cu secretarul acestuia în ultima zi din decembrie 1945, concomitent cu Vîşinski, prim-adjunctul minis­trului de externe sovietic, şi cu Clark-Kerr, ambasadorul britanic în capitala Rusiei. Cei trei diplomaţi formau Misiunea de la Moscova, trimisă la Bucu­reşti să legitimeze, după o remaniere simbolică, Guvernul Dr. Petru Groza pe care Regele Mihai I refuzase să-l recunoască. În ajun avusese loc întâlnirea miniştrilor de externe aliaţi care hără­zea încă o dată România dominaţiei sovietice. Plină de în­cre­­­­dere în triumful democraţiei şi în Aliaţi, protipendada bucu­reşteană nu bănuia lucrul acesta şi se distra ca altădată de Crăciun şi de Anul Nou. Într-una din zilele de la începutul lui ianuarie ’46, Harriman a venit la o fastuoasă sindrofie din casa lui Auschnitt, care era şi vicepreşedinte al Asociaţiei „Amicii State­lor Unite”. Noaptea şi-a petrecut-o în braţele unei frumoase românce pe care a sfătuit-o să părăsească ţara cât mai repede. Două decenii mai târziu, demnitar al administraţiei preşedin­telui Johnson, Harriman îi evoca lui Corneliu Mănescu plăcutele amintiri pe care i le lăsase Bucureştiul.

După ce Auschnitt a părăsit ţara, casa din Parcul Jianu a devenit locuinţa oficială a lui Petru Groza, întâi în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, până în 1952, apoi de preşedinte al Prezidiului Permanent al Marii Adunări Naţionale, adică de şef al Statului; funcţie decorativă. La primirea ei, Groza ar fi zis: „Am căzut mai sus”. Omul considerat de Stalin „cel mai simpatic burghez din Europa” avea umor. Sosit la un dineu dat de Patriarhul Justinian, i-a şoptit intendentului Palatului Patriarhal care tocmai îl conducea spre sufragerie pe un alt oaspete („Pe aici, domnule ministru; poftiţi, domnule ministru”): „Zi-i: «tovarăşe ministru»! Eu sunt singurul domn care a mai rămas în guvernul ăsta”.

În 1945, Groza îl însoţise pe generalul Ivan Susaikov, locţii­torul şefului Comisiei aliate de control, în vizită de curtoazie la Patriarhul Nicodim, unde generalul revenise singur de mai multe ori. Îi plăcea rusa fluentă şi elegantă vorbită de patriarh, care studiase la Kiev, iar în 1917 ne reprezentase Biserica la Marele Sobor de la Moscova. După câteva mese luate împreună, Susaikov i-a dăruit lui Nicodim pentru Patriarhie două camioane americane şi două jeepuri Willis.

Despre slujba săvârşită la moartea lui Groza în holul fostului palat regal încă se mai vorbea la jumătatea anilor ’60. Pe 10 ianuarie 1958, diplomaţii străini rămăseseră consternaţi să vadă un alai funerar străbătând Bucureştiul în frunte cu Patriarhul României şi cu un sobor mare de clerici, urmat de Gheorghiu-Dej şi de ceilalţi lideri comunişti.

Trena cu ciucuri a mantiei Patriarhului o ducea diaconul Nicanor, şambelanul Palatului Patriarhal, călugăr care a slujit sub trei întâistătători. Ne-a servit la masă într-o seară, în decembrie 1988, la Căldăruşani, când venise acolo Patriarhul Teoctist cu el şi cu profesorul teolog Alexandru Ciurea. De vreo 75 de ani, foarte adus de spate, dar sprinten în mişcări şi cu ochi vii, părintele Nicanor s-a sprijinit de braţul meu, la plecare, pe poteca îngheţată din curtea stăreţiei, până la maşină. Întrebându-l de unde este de loc, mi-a răspuns: „Din Oltenia”. S-a prăpădit peste doi ani, cam în acelaşi timp cu alţi doi călugări din generaţia sa: Mitrofan, uşierul palatului, care dădea câte-o replică ce făcea apoi înconjurul Arhi­episcopiei. La moartea lui Stalin, de pildă, când protopopii sunau întruna la episcopul-vicar, consternaţi că trebuie să tragă clopotele, întrebând cum să procedeze, li se răspundea mecanic: „După tipic! După tipic!”… „După tipic – a completat părintele Mitro­fan – fiind­că răposatul a fost mare tipicar…”. Celălalt monah, Serghie, era un soldat sovietic dezertor. Ascuns multă vreme la un metoc, călugărit apoi, a devenit pivnicerul Patriarhiei. Până în ultima clipă nu a vrut să destăinuie procedeul după care pregătea vinul, luând cu el secre­tul în mormânt.

*

În februarie 1969, îmbolnăvindu-mă de hepatită, am fost internat la Spitalul Colentina. De citit, dar şi pentru epatare, am luat două volume din În căutarea timpului pierdut de Proust, aşezându-le la vedere pe noptiera de metal de lângă pat, în rezerva pe care o împărţeam cu alţi doi pacienţi. Fuseseră tipărite şi puse în vânzare împreună cu altele două în toamna anului precedent, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, într-un tiraj de 100.000 de exem­plare. Acelaşi tiraj avuseseră şi alte două cărţi scoase tot atunci: Hristos răstignit pentru a doua oară de Nikos Kazantzakis şi Cimitirul Buna-Vestire, romanul-poem al lui Arghezi, copleşitoare apologie a Învierii creştine, minunându-mă şi astăzi cum de a putut apărea o asemenea carte pe vremea regimului comunist.

A doua zi după internare, la 10 dimineaţa, a avut loc vizita. Pe uşa rezervei a intrat un mic sobor de halate albe, în frunte cu un bărbat scund, încruntat, încordat, sever, autoritar, cu sprâncene stufoase, ochelari şi burtă, urmat de doi medici mai tineri şi de o stagiară. Era profesorul Matei Balş, al cărui nume îl poartă acum clinica din Colentina, descendent al marii familii de boieri moldo­veni, văr primar cu arhitectul Ştefan Balş. După ce a schimbat câteva cuvinte cu însoţitorii săi despre starea celorlalţi bolnavi, a venit la capul patului meu. Înainte de a spune ceva, a luat una dintre cărţile de pe noptieră, ridicând-o la nivelul ochelarilor ca să citească numele autorului şi titlul. I s-au răsucit pupilele îndărătul ochelarilor, după care m-a întrebat:

– Dumneata citeşti Proust?

– Da, am răspuns cu tonul cel mai firesc, ca şi cum ar fi fost vorba de revista „Cinema” sau de „Urzica”.

Gestul teribilist de a lua la spital două volume din Proust a constituit pentru mine un mare noroc. La 17 ani, când mintea şi sufletul sunt mai plastice şi mai primitoare ca oricând, vreme de aproape o lună l-am citit, recitit şi răscitit pe Proust. El m-a dedat la păcatul nevestei lui Lot, înzestrat ca nimeni altul cu arta de a privi în urmă şi cu darul de a capta muzica Trecutului, „Căutarea” sa fiind mai întâi concert şi apoi roman. Un an mai târziu priveam îndelung opera sa în trei volume aşezate într-o casetă, editate în colecţia Pleiade, expuse în vitrina librăriei „Mihail Sadoveanu” de pe bulevardul Magheru. Costau 500 de lei.

Peste alţi doi ani, în 1972, fusesem rugat de cineva să conduc prin Bucureşti şi împrejurimi o familie de italieni compusă dintr-un mic industriaş, un om cu doxă, de vreo 52 de ani, soţia şi fiica acestuia. La masa de prânz, la Snagov, pe terasa restaurantului din micul golf acoperit de nuferi şi umbrit de stejari, unde s-au mâncat raci cu mujdei şi pui la ceaun perpeliţi îndelung, am făcut paradă cu lecturile mele de literatură italiană. Doamna s-a arătat impre­sionată. Soţul ei a formulat însă o constatare înrudită cu punctul de vedere al avocatului Vâlceanu:

– Dacă ei nu pot să câştige bani, să facă afaceri, să călă­to­rească, să se distreze… Ce le rămâne?! Citesc, merg la teatru, ascultă muzică, se cultivă…

L-am întrebat pe fabricant dacă nu se teme de preluarea puterii de către comunişti în Italia, unde erau foarte puternici.

– Comuniştii italieni de azi – mi-a răspuns – nu mai sunt comuniştii de pe vremea lui Togliatti. De peste 20 de ani, deputaţii lor stau în parlament alături de deputaţii din celelalte partide. Poartă aceleaşi costume ca şi ei, au aceleaşi automobile, aceleaşi amante şi uneori chiar aceleaşi averi.

Replica sa mi-a amintit de observaţia altui italian, scriitorul Giorgio Bassani, care, sosit în vizită în România, a fost dus şi la Voroneţ, unde i s-au arătat aluziile antiotomane introduse de zugravi în pictura exterioară a bisericii mânăstirii. „În Evul Mediu, la voi pictura avea rol de ziar”, a zis Bassani.

Fuseseră în România, de mai multe ori, alţi doi scriitori italieni importanţi, Alberto Moravia şi Pier Paolo Pasolini, care ilustrase cu bocete româneşti coloana sonoră a filmului său Medeea. Scenariul altui film, Mamma Roma, îi fusese tradus în „Secolul XX”, cea mai elegantă şi elevată revistă care apărea la noi pe atunci, unde fuseseră publicaţi Soljeniţîn, Beckett, Bunin, Dürrenmat, poeţi ai mişcării „beat” şi tot acolo apăruseră articole despre sculptorul Giacometti, despre filmele lui Antonioni şi Hitchcock, despre baletele lui Maurice Béjart, despre formaţiile The Beatles şi The Rolling Stones…

Dezgheţul estetic constituia o realitate, deopotrivă cu o oarecare îndulcire ideologică, învederată de retipărirea trilogiei lui Blaga, de publicarea unor pagini de Heidegger sau a unui articol despre Nae Ionescu în revista „Ramuri” de la Craiova. Noutatea echivala adesea cu descoperirea trecutului, aşa cum se întâmplase cu publicarea poeţilor suprarealişti, foarte activi în România interbelică. Sau cu aşezarea prezentului peste trecut: automatele italiene apărute în 1969 la intrarea în pasajul de vizavi de Palatul Telefoanelor, care, contra unei fise de trei lei, livrau o cafea espresso, un sendviş sau un pahar cu bere, erau amplasate pe locul automa­telor americane din anii ’30.

Berdiaev avea dreptate să susţină că trecutul revine întotdeauna, însă nu ca atare, ci insinuându-se sub diferite forme. Fenomenul „Piaţa Universităţii” din primăvara anului 1990, cu corturile sale, îmi evoca atmosfera de altădată de la 2 Mai, iar primele restaurante particulare ivite tot atunci îmi aminteau de localurile mandatarilor din anii ’68-’70. Descoperisem în martie 1991, la câţiva paşi de Piaţa Matache, un local deschis la parterul unei case vechi, într-o încăpere lungă şi strâmtă, cu vreo şapte-opt mese, frigider şi bar în spatele tejghelei. Proprietarul restaurantului fusese chelner. Jovial, surâzător, cu guşă dublă, îşi cunoştea meseria; servea ajutat de doi băieţi care se mişcau repede. După un an a lichidat localul, deschizând altul, nu departe de intersecţia străzilor Eminescu şi Toamnei, care avea şi o grădină cu iarbă deasă, tufe de trandafiri şi copaci. Bucătăresele de acolo fierbeau ciorba de burtă aşa cum se cuvine, adică o noapte întreagă, găteau tuslama, tochitură, tocană şi frigeau pe grătarul cu cărbuni fripturi, patricieni, mititei, felii de ceafă de porc cu contur de grăsime… La Mogoşoaia, pe malul lacului, un fost tractorist luase „în locaţie”, întocmai ca mandatarii din anii ’60, o bodegă. Seara soseau acolo muşterii din Bucureşti care apreciau mâncarea suculentă – bucăţi mari de somn adus de la Tulcea – şi erau îngăduitori cu igiena. Câte o masă rămânea ocupată până se crăpa de ziuă, clienţii luându-şi singuri dintr-o covată sticlele de vin şi de apă, continuând petrecerea în liniştea nopţii întrerupte de orăcăitul broaş­telor şi de sforăitul tractoristului adormit pe un scaun.

Făcându-mi-se dor de Calea Rahovei, m-am dus să mă plimb pe străduţele din spatele blocurilor construite după demolările din anii ’70. În inima cartierului, înspre hotarul cu Ferentarii, rămă­seseră căsuţe cu gardurile văruite, case cu marchiză, curţi cu zarzări şi duzi. Piaţa Rahova îşi păstra conturul. Lângă locul unde întorcea altădată tramvaiul 7 am zărit o trăsură cu cal înhămat şi cu vizitiu – un ţigan bătrân – aşezat pe capră cu hăţurile în mână. M-am apropiat – ideea unei plimbări cu trăsura prin Rahova mă fascina –, întrebându-l, ca pe taximetrişti, dacă e liber, urcând şi aşezându-mă apoi pe bancheta cu perne moi. Vizitiul, neam de chirigii, trăit în cartier, nu se îndurase să arunce trăsura, ungându-i din când în când roţile cu catran. O reparase şi cumpărase din Bolintin iapa care ne trăgea şi pe care o lăuda ca pe un copil: „Dacă aţi şti, dom­nu­le, ce cuminte şi ascultătoare este Pamela…”.

Te-ar putea interesa și: