În septembrie, Bucureștii se află sub zodia muzicii lui George Enescu. Festivalul care îi poartă numele este în plină desfășurare. Este o bucurie a sufletului. În centrul capitalei, la Piața Romană, în sălile de expoziție ale Galeriei Romane, această bucurie este îmbogățită de pictura artistului Dumitru Bâșcu. O revărsare de pesiaje, flori, portrete, schițe. În sala portretelor, printre chipuri din familia pictorului – fiica, soția, el însuși – de pe simeză ne privește înțelept chiar George Enescu. Această imagiune face legătura în mintea privitorului: Dumitru Bâșcu și George Enescu, pictorul și muzicianul, frații.

Fiica pictorului Dumitru Bâșcu, Ana-Maria Sandi, a avut amabilitatea de a ne spune câteva istorii din viața, deloc ușoară, a părintelui său.

– Călătorim în lumea pictorului, privindu-i lucrările din galerie…

Tatăl meu a debutat în anul 1928 și a primit imediat un premiu mare, Premiul Simu, apoi un premiu și mai mare de călătorie, care i-a permis să călătorească în Italia, în Franța, să studieze. Lucra, în general, pictură de șevalet: flori, portrete, peisaje. Însă, în același timp, când a fost în Italia, s-a pasionat de frescă. L-au impresionat, bineînțeles, marii artiști, s-a documentat și, când s-a întors în țară a lucrat în frescă 30-40 de biserici.

– Unde sunt aceste biserici?

Una dintre ele este biserica de la Balotești (cum se intră pe partea dreaptă) a familiei Bujoiu. Vreau să vă soun că, în general, oameni bogați ctitoreau biserici. Alta este biserica lui Victor Antonescu, o capelă la Vitănești. Chiar prinicipesa Ileana, fiica reginei Maria, l-a angajat să facă bisericuța de vis-a-vis de castelul de la Bran, chiar în fața inimii reginei. Din păcate, din cauza vremurilor care au venit, principesa a trebuit să plece. L-a invitat și pe tata să vină familia, dar ai mei nu au vrut să plece atunci.

– Cum a reușit să picteze după schimbarea regimului politic?

Da, chiar vreau să atrag atenția asupra picturii realiste. În anii comunismului s-a numit realism-socialist, iar în această expoziție(dar și în catalogul expoziției) sunt niște lucrări cu mineri. Tata a pictat o biserică la Brad, finanțată de societatea Mica(cea mai mare societate de exploatare a aurului din România acelor vremi). Cu această ocazie, a fost foarte tentat să picteze mineri care lucrau. În expoziție există și un tablou pe care l-a pictat după anii ‘50, cu niște mineri care se pregătesc de o serbare și cântă la instrumente. În acele timpuri trebuia să te duci pe teren să faci pictură realist-socialistă și cu asta să-ți acoperi eventualele datorii la Fondul Plastic, pentru că se dădeau împrumuturi. Ei bine, tata a găsit această idee ingenioasă, s-a dus la Roșia Montană, pe la Brad, a pictat peisaje la Roșia Montană, dar a trebuit să facă și ceva tipic muncitoresc și atunci portița de scăpare a fost acest tablou care, de altfel, e foarte interesant și nostim. În loc să facă ceva triumfalist a găsit această portiță…



În lagăr

– Și totuși, a fost ridicat de securitate. Iar asta a adus o ruptură în arta sa.

Da, există, cumva, o rupere după anii ‘5o. Atunci a avut un denunț absolut calomniator. Printre capetele de acuzare era și acela că are un frate trădător de neam! Apoi, îl avea drept naș pe fostul președinte al Societății Mica. Acesta zăcea deja în închisoare și, mai mult, relațiile cu familia regală. Regina Maria i-a cumpărat tablouri, cu principeasa Ileana era în legături strânse. A fost luat de acasă și timp de câteva luni bune nici nu s-a știut unde este. Fără proces, fără nimic. După un an, a fost eliberat. S-au luptat niște oameni atunci și le suntem recunoscători. După eliberare nu a mai vrut să aibă vreo funcție. Fusese directorul Fondului Plastic, pentru o scurtă perioadă de timp. Fondul Plastic ave un fel de rol de sindicat, să le dea cartele și înlesniri pictorilor, care, altfel, nu puteau să-și cumpere nici alimentele de bază.

– Unde a fost deținut?

A fost deținut în niște lagăre, dar nu ne-a spus niciodată unde. Nu a vorbit pe acest subiect. Pe urmă, cu greu am reușit să scot ceva de la mama mea. Am găsit într-un păhărel ceva care nu știam ce este. Era un ac, făcut din os, cioplit cumva, și mi-a spus că este un ac cu care tata cosea hainele celor mai nevolnici și mai bătrâni decât el, deșirând dintr-un pulovăr al său ață. Atât am putut să scot. A fost foarte bolnav.

Apoi nu a mai trimis lucrări la saloanele oficiale, de unde înainte era o prezență, nu a făcut nici o expoziție personală. A fost un șoc după care a trebuit să-și câștige cumva existența. Și a reușit restaurând sau pictând biserici din aprilie până în octombrie. Apoi, cu banii pe care îi strângea, alerga și își lua pensule, pânze, culori, spre disperarea mamei, că noi eram deja înfometați și cu datorii.Totuși, am fost o familie foarte unită! Și în această expoziție ne vedeți pe mine și pe mama, împreună, în multe tablouri. Ambii aveau motive să țină foarte mult la familie: mama pentru că, de fapt, fusese crescută de mătușa ei, și a aflat un pic mai târziu că nu e chiar mama ei, și tata fiindcă fusese un copil care a avut tată, dar nu a avut mamă. Costache Enescu este tatăl lui, mama lui era o poloneză tânără, care a dispărut. Nu a mai fost la conac după un an după ce s-a născut tata. Iar tata a fost crescut de Tinca, o celebră mătușă a celor doi frați, George Enescu și tata. Între cei doi e o diferență de 21 de ani. Tinca le-a pus în mână cărbunele. Sunt multe scrisori ale lui George Enescu, copil, tânăr, în care există mici desene, scrisori schimbate cu Tinca. Lui tata, ea i-a fost ca și mamă.



Frații: cum a fost salvat manuscrisul operei „Oedip”

Aveți mai multe detalii despre acea perioadă?

În anul 1919, la Dorohoi, moare tatăl lui. Între timp se mutaseră de la Cracalia, unde s-a născut și tata, la Dorohoi, și acolo, tatăl celor doi a murit și a fost îngropat de fiica lui George Enescu, Didica, de mama ei, Domnica și de tata. George a venit abia după o lună, pentru că atunci când a aflat era prin cele străinătățuri. George le-a aranjat în acea vară pe Didica și pe mama ei, iar pe tata l-a dat familiei Mârzescu. Aceasta era o familie mare, boierească. El fusese primar al Iașilor, iar doamna Mârzescu era mare prietenă a lui Enescu și finanțatoarea Societății Filarmonice. Atunci a început tata să studieze artele, la Iași. A avut noroc că avut un profesor care era rudă cu Enescu, prin mama lui, Cosmovici se numea. Așadar, face studii la Iași, apoi în București, ia premiile pe care le ia, ajunge în străinătate, unde îl întâlnește mai des pe George decât acasă.

– Cum era viața lor acolo?

Sunt episoade într-o carte de memorii foarte frumoasă, a lui Alexandru Cosmovici – rudă cu mama lui George – de cum a salvat tata manuscrisul operei „Oedip”. Erau amândoi la Paris. Apoi a venit doamna Mârzescu în vizită, cu vestea că iubita lui George, Maruca Cantacuzino, s-a încurcat (acesta era termenul) cu Nae Ionescu. El a avut atunci o criză teribilă, tocmai dedica opera „Oedip” Marucăi. A lăsat-o pe doamna Mârzescu să stea în apartamentul din Paris și tata cu el au plecat în afara Parisului, unde mai avea o reședință. Era foarte furios, i-a dictat lui tata o scrisoare dură către Maruca, și i-a spus „Du-te și arunc-o la poștă!. Dar tatei i-a fost teamă, pentru că a văzut cum făcea cu partitura de ici-colo și peste noapte a stat cu el să se calmeze și într-un fel să salveze munca de viață a maestrului.

Suntem în mijlocul privirilor dânsului și alor dumneavoastră, în această încăpere în care sunt expuse portretele. Are, totuși, o tristețe în privire.

Da… nu pot să spun că a avut o viață ușoară, fiindcă până la adânci bătrâneți se suia pe schele. Nu înseamnă că făcea munca aceea fără plăcere. Tata alegea biserici micuțe și locuri la țară, nu picta în orașe. Acolo era apropiat de oameni, de săteni, îi plăcea acel mediu și … cum lui Enescu i-ar fi plăcut să compună dar trebuia să dea lecții și să cânte la vioară, tata ar fi vrut să facă pictură de șevalet, dar trebuia să facă și altele. De exemplu, la intrarea în expoziție aveți schița pentru fresca de la Muzeul Militar, apoi a făcut o frescă la o stațiune de cercetări agricole din Buzău.

– Îi plăcea fresca, totuși.

Din Italia s-a inspirsat pentru frescă. A fost în toate orășelele care erau celebre pentru pictori și a fost influențat, dar el nu a avut o pictură impresionistă. A făcut și cronică la o revistă care se chema „Libertatea” și acolo se vede că nu era de partea impresioniștilor. Despre asta a vorbit mai bine doamna Ioana Vlasiu, și îi sunt recunoscătoare, pentru că ea pledează pentru un echilibru în pictura tatei, nu numai ceea ce văzuse Tonitza „melodia cromatică”, ci și o tendință spre clasicism. De aici acest echilibru.

– Asistați atunci când lucra?

În vacanțe mergeam și noi unde lucra el, pentru că nu aveam bani. Aici, uitați, e un tablou interesant „Gülü”. Tata a fost și el la Balcic (ba chiar avem act de proprietate pentru un vârf de deal la Balcic) și a descoperit-o pe această tătăroaică. A făcut un tablou frumos, care nu știu unde a ajuns, dar e reprodus într-o revistă. Acesta de aici este o încercare sau un început de alt tablou. După tata, pe această Gülü au pictat-o Tonitza și toți marii pictori care au fost la Balcic.

– Sunt multe tablouri cu flori în expoziție.

– Îi plăceau mult florile. Duminica mergea la piață și venea cu un braț de flori și le picta.



Familia regală

Aș vrea să revenim puțin la relațiile cu familia regală.

Când au intrat securiștii și l-au ridicat, eu aveam 6 ani și nu-mi amintesc decât o trezire noaptea și ceva negru, persoane negre. Au ridicat foarte multe documente, scrisori, cărți. Când s-a întors tata, s-a mai verificat o dată totul … a fost un foc mare în curte. Pentru că nu a vrut să am eu de pătimit de pe urma sa. Singurele lucruri pe care le mai avem, pe care le prețuiesc foarte mult, au fost găsite în cărți, întâmplător, folosite drept semn de carte sau ascunse. Am o vedere cu portretul reginei Maria, în care îi mulțumește pentru cozonacii pe care i-a adus și cât de mult s-au bucurat ea și sora ei. Tata, fiind moldovean, făcea, toată copilăria mea, niște cozonaci mari, din aceia moldovenești, înalți și umflați, după rețeta lui Păstorel. Apoi, cu principesa Ileana, nu au fost puse aici, dar am acasă portretele copiilor ei, cu care mă jucam. Și niște cărticele scoase de principesă despre spitalul pe care l-a înființat și l-a păstorit cu promisiunea că în următoarele cărți tatăl meu va apărea ca personaj.

– Ați fost prin locurile prin care a copilărit tatăl dumneavoastră?

La Cracalia am fost prima dată acum o lună. Am fost să văd și eu, la Dorohoi, mormântul bunicului. La Cracalia nu mai este nici urmă de conac. Nimic. Nici cărămidă, nici poartă. E un câmp. I s-a dat foc conacului în anul 1946.

– Cum vă simțiți când vă despărțiți de un tablou al tatălui dumneavoastră?

Am câteva lucrări care sunt la mine în casă. Mă trezesc cu ele, adorm cu ele. Pe ele nu le dau. Restul e bine să circule, să aibe viața lor. Aici curatorul, Ionică Grigorescu, căruia îi sunt foarte recunoscătoare a ales să fie o varietate de teme. Acasă eu mai am multe flori.



DUMITRU BÂŞCU – MELODIA CROMATICĂ

Expoziţia „ Dumitru Bâșcu: melodia cromatică” o puteți vizita la Galeria Romană, bulevardul Lascăr Catargiu nr.1, București (Piaţa Romană), până la 30 septembrie 2019.

Curatorul expoziţiei este artistul Ion Grigorescu. Studiul critic este realizat de criticul de artă Ioana Vlasiu.

Dumitru Bâșcu (1902 – 1983) a fost un artist cunoscut în perioada interbelică pentru pictură, desen, ca și pentru pictură și restaurare murală. A fost remarcat și apreciat de cei mai importanţi critici ai timpului, precum Nicolae Tonitza, Eugen Ispir, Alexandru Busuioceanu, George Oprescu și Petru Comarnescu, primind distincţii importante în epocă, precum premiul „Anastase Simu”.

A expus regulat în expoziţii individuale și colective. Devenind mai puţin vizibil în perioada comunistă, lucrările lui prezintă astăzi un nou interes pentru contribuţia pe care au adus-o curentelor de pictură din perioada interbelică, în cadrul cărora Dumitru Bâșcu s-a distins ca o prezenţă independent, dar, în același timp, profund implicată în evoluţia artei românești.

Te-ar putea interesa și: