De multe ori, când pornesc la drum, trece o vreme până când plonjez cu totul în realitatea prezentă.
"Ceea ce numim pasiune e, de fapt, o anume energie emoţională, produsă de frecarea sufletelor noastre cu lumea exterioară", spunea un personaj din Călăuza lui Tarkovski. Pulberea fină a celuilalt, fie el loc, om sau stare, are o inerţie proprie. Aşa se face că, de multe ori, când pornesc la drum, trece o vreme până când plonjez cu totul în realitatea prezentă. Vremea aceea vine, şi mă trezesc înconjurată de Columbia, sub semnul apei.
Traversând Rio Fonce în picioarele goale
Când am ajuns la Bogota, ploua zilnic. Ţara trecea prin încă una din relativ frecventele stări de urgenţă datorate inundaţiilor. Sate înecate, alunecări de teren, şosele rupte, zone lipsite de acces. La şapte ore spre nord şi 1000 de metri mai aproape de nivelul mării, în departamentul Santander, râul în care îşi scaldă tălpile orăşelul San Gil îmi dă botezul începutului real al călătoriei.
Mă scoate din transa turistică Jorge, un artizan cu suflet mare pe care îl întâlnesc în parcul central. Fără să ştiu nici eu de ce, îl urmez într-o plimbare care ne scoate din oraş, spre râul care coboară pe lângă şosea. Desişul de copaci şi liane se luminează strâmb de coloanele unui foişor abandonat. Un om fumează o ţigară pe malul râului. Un fir de teamă mi se caţără pe şira spinării. Jorge zâmbeşte.
Drumul se închide în îmbrăţişări vegetale. De nicăieri apare fluturele albastru, mare cât palma, pe care îl cunoscusem în Amazonia. Ca să ajungem înapoi la şosea, trebuie să traversăm râul. Cu piciorul gol, pipăi pietrele mari, înşelătoare, încremenite sub apa tulbure. Pas cu pas, nesiguranţa scade, şi încep să simt locul. Şuvoaiele repezi îmi trec de genunchi, peste locul în care am uitat deja că ţin un document care mă înregistrează cu un nume şi un număr, ca să am voie să trec graniţele.
Suntem pe malul celălalt, şi călăuza mea zâmbeşte complice, în timp ce îmi spune: "Aşa e că acum nu-ţi mai e frică?" Apoi îmi dăruieşte un pandantiv înfăţişând o mască precolumbiană, copie a celei din Muzeul Aurului din Bogota.
O bere la Tranquilandia În zece minute, după ce escaladăm un parapet de pământ galben, cleios, bem o bere la Tranquilandia, o cârciumioară cu două mese de lemn şi câteva scaune de plastic. Proprietăreasa îl îmbrăţiseză pe Jorge şi mă pupă şi pe mine, să fie. Ni se alătură încă un prieten al lui Jorge, din Socorro, focar de nesupunere de unde a pornit, în 1781, revoluţia comunarzilor împotriva stăpânirii spaniole. "Şi românii sunt revoluţionari! Am citit despre Manolescu, ăla care lupta împotriva bogătaşilor", încearcă el să mă convingă.
Deşi mi-e clar că nu ştiu despre cine vorbeşte, descrierea mi se pare că se potriveşte tuturor cunoscuţilor şi necunoscuţilor guerrilleros români, cărora noi le spunem haiduci. Şi deodată îmi simt rădăcinile, adânc împlântate în Ţara Moţilor, cum fac un pod de lujeri peste ocean, ca să nască flori luxuriante sub soarele Columbiei.
În acea seară, am ajuns cu adevărat din Tranquilandia (ţara liniştii) la Milagrosa (Miraculoasa). Că una era o cârciumă pe marginea drumului, iar cealaltă o cascadă, e neesenţial. Citiți și prima parte a "jurnalului de călătorie" al Lianei Oprea