Nelu Dumitrescu, fondatorul trupei, isi aminteste de trecut.
Trupa Iris a implinit 30 de ani de cariera. Trei decenii de bucurii si chinuri, de istorii care „te fac sa razi, sa plangi, sa devii melancolic, sa fii nervos...”, asa cum spune Nelu Dumitrescu, cel care a inventat trupa cu putin inainte de 1977. „Am mers inainte”, spune el, „nu ne-am gandit cati ani avem, nu am stat sa ne uitam in urma, am mers inainte intotdeauna...”.
EVZ: In urma cu treizeci de ani... Nelu Dumitrescu: ...erau niste timpuri interesante in muzica... Semnal M-ul deja facea turnee, imediat dupa noi a aparut si Compactul, era Rosu si Negru, FFN (Formatia Fara Nume), Metropol, Phoenix...
Noi nu eram prieteni cu niciun artist, singurii pe care ii stiam erau cei de la Curtea Veche, cu Sorin Chifiriuc, dar nu ne lega cine stie ce prietenie, doar ca ne lasau sa repetam la ei. Stiu ca la un moment dat am mers la Misu Cernea, de la Sfinx, si am cumparat niste difuzoare. Noi un prea aveam bani, dar nu spun neaparat ca vremurile erau mizere.
Un om care castiga doua mii pe luna nu avea nicio problema sa traiasca. Hai sa ne amintim, un kilogram de carne de pui era 20 de lei, 30 de lei era unul de porc, 90 de lei era cazarea la hotel... Eu munceam intr-o fabrica pana am devenit artist profesionist.
Atestatul de artist profesionist iti asigura niste privilegii: daca, de exemplu, cantai la un restaurant, aveai cam 3.000 de lei pe luna, daca faceai spectacole, cereai bani de la organizatori si iti ieseau cam 4.000 sau 5.000 de lei. Asta pana cand Ceausescu a inceput sa creeze probleme... Chitaristii isi faceau singuri chitari, pedale de distors, stiu altii care si-au facut acasa boxe cu lampi...
Necazuri cu comunistii? Dupa ‘80, venise si Minculescu, a inceput totul. Se inasprisera, in primul rand, conditiile, Consiliul Culturii avea tot felul de pretentii, mai ales ca ne vedeau drept un fel de capitalisti a caror muzica este nociva pentru tineret. Parca-mi amintesc descriptivele: „jegosii astia care tipa si urla”, „ala de la tobe de ce scoate limba”, „de ce se cracaneaza chitaristul”, „de ce are parul lung”.
Am gasit anumite teatre mai micute, mai ales din Valea Jiului, teatrul din Petrosani, care au facut eforturi. Se duceau ei cu un cartus de Kent si cu o sticla de whisky, gaseau un titlu pentru concert, acel gen de titlu care sa coincida cu gandirea presedintelui nostru de atunci, si garantau ca o sa fie liniste in sala. Noi stateam mereu cu sufletul la gura...
In rest, aveam acces doar la emisiunea lui Petre Magdin... Noi nu aveam ce cauta la televiziune. Acolo erau bine primiti doar cantaretii de muzica usoara, doar Dan Spataru, Mirabela Dauer...
Glam-comunist? Cristi se dadea uneori cu cuart pe fata. Se stingea lumina si aveam lampi de cuart. Nu prea aveam cum sa ne inspiram de la altii pentru ca, la inceput, abia pozele daca ajugeau in tara. Casetele video au aparut de prin ‘83 incolo.
Ne imaginam insa ce am putea face nou. Am avut compleuri cu fas, ca un combinezon, in galben/verde/albastru, ne gandeam sa facem un echipament IRIS, prin ‘87-’88 era moda cu colanti, si ne-am facut si noi, incercam tot felul de formule. In rest, blugi, maiou alb sau negru si parul mare. Asta era si atunci „uniforma” de rocker.
Timpuri greu de suportat? Nu puteti sa va dati seama ce friguri erau prin hoteluri, era frig si in masina cu care mergeam, un fel de autobuz greoi - rata care merge acum pe la tara, care mergea cu 40 la ora, si ne ducea in mai multe orase pe zi. In hotel era asa de frig incat desfaceam becul, desfaceam firele si le legam sa ne punem aeroterme, pe care nu le gaseam in comert.
Ne puneam o patura la geam si dadeam drumul la aeroterme. In sala era mai frig decat afara, noua ne inghetau mainile pe chitari, iar spectatorii se infofoleau in paltoane si stateau cu caciuli. Se oprea curentul la spectacole, nu faceai probe, nu faceai nimic. Erau orase in care ma duceam la restaurant sa-i rog sa ne tina 12 portii.
„12?, ma intreba ospatarita... Pai atatea facem azi toata ziua!”. Dincolo de toate astea, noi eram bucurosi ca suntem in turneu si ne distram. La Electrecord ne rugam sa ne dea drumul la caldura macar cand imprimam, ca pe frigul ala nu se puteau acorda chitarile.
Cum v-ati adaptat „erei comerciale”? Dupa ‘90 s-a terminat nebuneala, a mai tinut asa un an-doi si apoi am simtit ca trebuie schimbat ceva pentru ca nu mai mergea cu acelasi stil. Ne-a mers cam slabut din ‘93 pana in ‘96. Apoi, am luat un producator artistic, la randu-i la inceput de drum, am compus, am inceput sa mergem la televiziuni, la radio, la conferinte de presa, in turnee prin tara.
Era ceva nou, gen scoala-te dimineata, mergi la TVR, la MTV, la B1, la Pro TV... Am facut si ceva eforturi intr-o perioada nu foarte prospera: bagam, poate, si o suta de mii in instalatii si lumini, artificii scenografie si nu castigam nimic.
A fost loc si de compromisuri? Am facut, sigur. Daca esti in comert, trebuie sa fii comercial. Nu poti trai daca nu esti pe piata... Noi nu avem pensie, nu avem nimic. Suntem la noroc, la voia Domnului. Cine doreste sa fie pe piata insa trebuie sa faca si ceva compromisuri, si aici, si afara... trebuie sa aiba macar din cand in cand cate o piesa pe gustul publicului.