În plin Roland Garros, presa şi mass media franceză, în cap cu faimosul şi caraghiosul Nelson Monfort, publică statistici, rezultate directe, performanţe, recoduri, comparaţii, tot ce trebuie ca să privim partidele în deplină cunoştinţă de istoria celui mai important turneu pe zgură din lume.
Doar că apelul la trecut denotă o memorie scurtă. Informaţia se opreşte la bariera ultimului deceniu. Ca şi cum înainte de 1999, când soţii de azi Agassi şi Graff, care nu se cunoşteau, câştigau probele de simplu, n-ar fi fost nimic. Sau doar cele patru titluri ale lui Borg şi asta numai fiindcă Nadal avea anul acesta şansa de a-l câştiga pe al cincilea. Nimic despre victoria lui Ilie Năstase în 1973 fără un singur set pierdut, performanţă repetată, de nu greşesc, doar de două ori în deceniile care au trecut. Nimic despre loburile aceluiaşi, peste uriaşul Smith, când francezul Ouana realizează unul, în meciul cu Safin, rămas până acum şi singurul din turneu. Nimic despre stopurile pe serviciul adversarului pe care le-a inventat acelaşi, când Federer reuşeşte unul direct pe serviciul lui Acasuso (căruia i-a luat un set în care era condus cu 5-1 şi argentinianul la serviciu!).
Şi să mă mai mir că serviciul Soranei Cârstea nu i-a adus aminte niciunui comentator de ale româncei Simionescu, prea repede dispărută de pe terenul de tenis? Şi ca să nu credeţi că trag spuza pe turta noastră, vă întreb dacă aţi auzit măcar o singură dată rostit numele unor Laver, Newcombe, Connors, Vilas sau chiar Becker, Ivanisevici şi Sampras. Şi cine să-şi mai amintească, după fabulosul meci de la Madrid, dintre Nadal şi Djokovici, de finala de acum peste trei decenii, de la Wimbledon, dintre Connors şi Borg? Ori, văzându-l pe Safin la ultimul lui turneu cum îşi ceartă racheta, cine să-l mai pomenească pe McEnroe, the bad boy al altor timpuri? O tânără şi încă fragilă cehoaică i-a întors statuarei Serena Williams şapte mingi de meci. Pe care le-a jucat formidabil, precum, tot pe vremuri, compatriotul ei Jan Kodes, adversarul de zile mari al lui Năstase, cel care juca extraordinar mai ales când toţi îl credeau pierdut.
Memoria noastră scurtă consideră ultima partidă drept partida secolului. Al XXI-lea secol, fireşte, care nici n-a început bine, îşi are deja marile partide. Ce e drept, nu şi inubliabile, fiindcă îşi găsesc repede înlocuitoarea. Una peste alta, nu e rău. Ce ne-am face fără speranţa că vom mai vedea şi altele la fel de mari în următorii 91 de ani?