Prin 1984, dupa desfiintarea Cenaclului de Luni de catre Centrul Universitar de Partid Bucuresti, Radu Calin Cristea, primul lui conducator din partea studentilor, mi-a facut sugestia sa-l mutam, sub alt nume, pe langa clubul Rapid.
R.C.C., care facuse un an sau doi de profesorat prin Bihorul lui natal, era acum metodist la sectia de fotbal a clubului.
Directoarea era o doamna foarte cumsecade, femeie frumoasa si inteligenta, care se aratase dispusa sa ne gazduiasca intalnirile saptamanale in cladirea Muzeului C.F.R. de langa Gara de Nord. Acolo isi avea biroul, tot acolo era si o sala de festivitati, nu prea mare, exact ce ne trebuia.
In vara dinaintea redeschiderii Cenaclului, ca sa ne convinga probabil de importanta slujbei lui la Clubul Rapid, R.C.C. a venit la Onesti, la Zilele Culturii Calinesciene, cu un tub de Revulsin. Jucam fotbal intr-una din dupa-amiezi pe stadionul orasului, asistati de primar, regretatul Sandulache, acela care a organizat mai bine de un deceniu Zilele. (Ne intampina la Adjud, in gara, cu autobuzele, si ne conducea la Onesti. Ma lua deoparte si-mi spunea: „Aveti camera cutare”. Era aceeasi, la acelasi, unic, Hotel Trotus. „Si baietii?”, intrebam eu. „In camera de alaturi, care o desparte pe a dv. de a dlui Zaciu”. Domnul, nu tovarasul! „Nu le-ati gasit alta treaba?”, intrebam eu. „Alor mei, da, raspundea Sandulache, matura frunzele in parc. astia sunt de la Bucuresti”.)
Intrand pe teren, ne-am pus sangele din picioare in miscare cu tubul de Revulsin al lui R.C.C., care a uitat sa ne previna sa ne spalam bine pe maini dupa masaj, asa ca, pe teren, frecandu-ma eu la ochi, m-am trezit ca mi se umfla si ma ustura, si a trebuit sa renunt. Convinsi definitiv de rolul lui R.C.C. la Rapid, ne-am inceput toamna sedintele.
Am avut prevederea sa o avertizez voalat pe doamna P., directoarea, de unele posibile consecinte. N-a parut impresionata. Era foarte sigura de ea. Sotul ei era el insusi stab mare. Eu nu i-am spus decat ca s-ar putea zvoni ca un faimos cenaclu studentesc, desfiintat din motive politice, si-a gasit loc la Clubul Rapid etc.
Dupa vreo doua sau trei intalniri, in care St. Aug. Doinas a citit niste poeme teribile, foarte clare ca mesaj, intr-o prima parte a sedintei, cum stabilisem inainte de lecturile tinerilor studenti, Securitatea a dat navala peste doamna P. Aceasta i-a marturisit mai tarziu lui R.C.C. ca securistii fusesera alertati de catre cineva de la revista „Saptamana” a lui E. Barbu.
Speriata, doamna P. ne-a trimis la plimbare. N-am revazut-o niciodata dupa intamplare. A murit, de altfel, nu peste mult timp. Faptul ca o prevenisem mi-a salvat in ochii ei reputatia. Dar Cenaclul n-a mai avut usa deschisa la Clubul Rapid. R.C.C. a fost retrogradat si taiat la salariu.
Si, uite asa, am ratat prima si ultima ocazie din viata mea de a deveni rapidist.