Nepentha. O aventură la Torino, acum 40 de ani. HOROSCOPUL LUI DOM’ PROFESOR

Nepentha. O aventură la Torino, acum 40 de ani. HOROSCOPUL LUI DOM’ PROFESOR

Miros îmbietor de mucenici cu nucă şi scorţişoară! Este bine, îţi aminteşti de copilărie, de lucruri bune şi frumoase. Zâmbeşte, spune o vorbă bună, schimbă lumea încruntată şi încrâncenată!

 

9 martie

 

Ne puteți urmări și pe Google News

Nepentha. O aventură la Torino, acum 40 de ani. HOROSCOPUL LUI DOM’ PROFESOR

Pe 9 martie s-au născut Iuri Gagarin, Amerigo Vespucci, Irene Papas, Viaceslav Molotov, Ornella Muti, Bobby Fischer, Ion Caramitru, Alexandru Tatos, Dan Merişca, Radu Boureanu.

În calendarul creştin ortodox sunt cei 40 de Sf. Mc. de la Sevastia şi Sf. Urpasian.

Tradiţional, în „Kalendar” pe 9 martie: Cap de primăvară, Mucenicii sau Măcinicii, Moşii de Mărţişor, Sâmbra Plugului, Scoaterea stupilor, Drăgostiţele.

Se dă de pomană. Zi de drăgostit în care nu se toarce, nu se spală, nu se ţese... nu se dă cu aspiratorul! Se ţine mai mult de fete şi femei, dar şi de bărbaţi pentru că Mucenicii dau cu măciucile în cine nu-i respectă! (Olteanu).

Pe stil vechi, fiind echinocţiul de primăvară, calendarul arhaic arată o sărbătoare a lui Venus-Afrodita, zeiţa dragostei şi a frumuseţii. Cu siguranţă o zi importantă, dacă nu cea mai importantă în Marile Mistere Eleusis. Se mai ştie că atunci se practicau sacrificii umane şi aveau loc ritualuri magice secrete pentru abundenţă şi fecunditate. Se mai spune că acum, pe 9 martie, se fac şi se desfac toate magiile şi vrăjile, dar mai ales cele de dragoste şi contra manei şi a bolilor.

Urmele îndepărtate ale acestor sacrificii le găsim în gustoşii mucenici, care, iniţial, aveau formă de om, de albină, sau păsări. Dar cea mai interesantă formă de mucenici este cea care are forma cifrei „8”. De fapt vă spun un secret, nu este cifra opt, ci 8 culcat, adică semnul matematic vechi pentru... infinit!

Tot astăzi stuparii trebuie neapărat să facă ritualurile cuvenite, altfel nu vor avea miere şi albinele vor muri. Mierea era foarte importantă în antichitate fiind, pe atunci, singurul agent îndulcitor şi baza pentru hidromel, „băutura zeilor”.

Nu ştiu dacă am fost suficient de precis şi clar: echinocţiul de primăvară era pentru popoarele vechi europene şi mai este şi astăzi, pentru multe popoare din Asia, principala sărbătoare din an, pentru unii Anul Nou. Sigur, acum echinocţiul de primăvară este la 20 martie, schimbarea calendarului din cel iulian în cel gregorian (acum o sută de ani, în România, ceea ce pentru istorie este o clipă) a produs confuzie în popor, care este prin definiţie, conservator.

Ieri, duminică, pe la ora 11 dimineața, dar cu siguranță înainte de ora 12, atunci îmi fac cea de a doua cafea a zilei, a sunat telefonul. Mă uit, un număr lung, din străinătate. O fi din China, zic, cu gripa chinezească, au aflat că sunt imun, râd, în gând. Mobilul meu sună de multe ori, zilnic. Nu răspund decât la numerele cunoscute, trecute în agendă. Așa evit propunerile televiziunilor, promoții la nu știu ce tigaie, o ocazie extraordinară din partea bancilor, altă ocazie și mai extraordinară din parte nu știu cui magazin, imbecilități și păcăleli sinistre de felul acesta. Nu răspund, nu am de ce. A, am caștigat la Loto si nu știu ce notar nigerian îmi lasă o mostenire? Foarte bine, să și le păstreze! Mobilul a sunt îndelung, l-am trecut pe silent. După vreo două minute semnalul caracteristic mă atenționează că am primit un mesaj. Il deschid, ca sa-l șterg și răman în pronunțare. Cineva îmi spunea că o cheamă Nepentha și că are numărul meu de telefon de la prieten, fost prim-ministru sau președinte, cam așa ceva, și că mă roagă să-i răspund la telefon.

Nepentha. După cinci minute, telefonul sună din nou și îi răspund. O lămuresc pe fată ce și cum, are o teză de doctorat în relațiile internaționale din Orient, îi indic o bibliografie minimală, pe subiectul în care se împotmoliseră conducătorii ei de teză. La sfârșit, peste mulțumirile ei, care nu se mai opreau, am întrebat-o, cum ți-au dat părinții tăi numele de Nepentha. Știți ce însemnă, aud. Știu prea bine, de aceea te întreb. Păi am fost născută la Rio, părinții mei sunt diplomați, în Brazilia, așa cum fata dvs cu care sunt prietenă pe Facebook, s-a născut la Teheran și a  primit un nume local, Shirina. Nepentha. Amintirile mă cuprind din nou, și din nou este 9 martie.

9 martie, dar acum 41 de ani, în anul 1979 - eram în cursa de Roma, alături de un coleg de la Geomin, Jean (Ioan) Herlo. Jean era un bărbat frumos, înspre pensie, mic de statură, cu un păr argintiu buclat, foarte des, cu o figură inteligentă, ascuțită, subliniată de niște ochelari mari, de vedere, cu ramă de aur, opera de artă a unui optician celebru din București. Se îmbrăca numai cu haine făcute de comandă la Arta Modei, vis-s-vis de Ateneu. Nu era înalt, deloc. Era descendentul unei familii româno-maghiare din Ardeal, posesoare a multor mine. De aur, argint etc etc. Ei au deschis dupa 1920 minele de chihlimbar, nouă la număr, din Țara Luanei și alte mine în Regatul Vechi. Știa mineritul pe dinafară, era viața lui. Toată famila este scundă de statură, ca să se poate strecura mai ușor prin galeriile minelor, spunea el, zâmbind.

Totul începuse la sfârșitul lunii februarie 1979. Din capitala unei țări africane, o ”democrație populară”, la MCE se primise o telegramă de la ambasadorul nostru de acolo. În telegramă se solicita o delegație care să se întâlnească cu ”partenerul african” oricând, în săptămâna dinaintea echinocțiului de primăvară, la miezul nopții, la discoteca ”Nepentha”, Via Le Chiuso, din Torino. Fusesem acolo, în țara africană în decembrie, cu un an înainte. Făcusem bună impresie pentru că ambasadorul a spus că ministrul african a cerut neapărat să fac parte din delegație pentru că ei au încredere în mine. Ambasadorul nostru spunea că ”avizeză favorabil deplasarea tov. Ștefănescu, care, cu toate că este foarte tânăr a demonstrat că are certe calități de diplomat și un simț deosebit al comerțului exterior”. Subiectul era specificația tehnică a unei descoperiri geologice foarte importante, spuneau africanii. Acest gen de întâlnire, pe un teritoriu ”neutru” din Occident era des folosit de africani. Se păstra o oarecare discreție și își făceau și ei cumpărăturile.

O deplasare nu se facea pe atunci, ca astăzi, te uiți pe net, faci rezervările și te urci în avion ca într-un autobuz. O deplasare în străinătate, mai ales în Occident, se făcea, pe atunci, acum 40 de ani, cu mari pregătiri și multă birocrație. Eu lucram la Serviciul 1, la export, nu prea știam Europa Occidentală, acolo era apanajul Serviciului 2, de import. Așa că mă duc la șeful Serviciului 2, domnul Lazăr și îi spun ce și cum. El cheamă o fată, referentă de specialitate pe relația Italia. Ne sfătuim vreo două ore. La sfârșit domnul Lazăr mă întrebă dacă știu italiana. Vorbesc cu fata, mi-am amintic cum o chema, Andreea, puțin pe italienește, ea remarcă că am accent toscan, iar domnul Lazăr a spus că este liniștit, că nu o să mă pierd în Italia, dar dacă tot mă duc acolo, nu pot să-i duc o documentație tehnică la ”Nuovo Pignone”? Andreea mi-a rezervat hotelul la Torino, aproape de ”Nepentha”. Între timp, de la Geomin a fost desemnat Jean Herlo, ca să facă parte din delegație. Apoi, de la Personal s-au dus la Minister și au scos ordinul de deplasare. Cu ordinul, cei de la financiar s-au dus la BRCE și au scos valuta, apoi la Tarom și au cumpărat biletele de avion. Pentru pașaport m-am repezit în Aleea Alexandru și mi-au dat pașaportul meu diplomatic. Dacă te duci la Torino, via Roma, nu poți să duci și curierul diplomatic, m-a întrebat directorul de zonă. Sigur că da, dacă-i ordin, cu plăcere, ziceam eu, în gând. Așa era peste tot, toți te încărcau cu comisioane, de serviciu, sau personale. Cele mai importante, pentru mine, erau listele de medicamente care nu se găseau în țară. Veneau de peste tot, scrise pe un plic de hârtie cu nume, adresă și număr de telefon, în care erau și dolarii, apretați și îndreptați, prețul medicamentelor. Întotdeauna am cumpărat întâi medicamentele, uneori mai puneam câțiva dolari de la mine, dacă banii nu ajungeau, sau era un medicament mai bun.

Ordinul de deplasare era în alb. Cei de la Minister au spus că o să completeze obiectul deplasării când ne întoarcem, când o să știm despre ce este vorba. Deplasarea era pe durată de o lună de zile, cu posibilitate de prelungire, cu anunțare prin ambasadă, de încă o lună de zile. De la BRCE am primit 2.509 dolari, pentru cazare, diurne două persoane și cheltuieli de reprezentare, cu chitanțe justificative, sau procese verbale semnate de ambii delegați.

Așa că iată-ne în Boeing-ul TAROM, 707 Long Carrier, după părerea mea cea mai bună realizare din toate timpurile a firmei din Chicago. Aterizăm la Fiumicio, frumos, lin, întotdeauna piloții noștri așa făceau pe atunci. La controlul pașapoartelor, două cozi, una luuungă pentru pașapoarte turistice și de serviciu, un ghișeu liber pentru pașaportul diplomatic. Mă duc zic bon giorno, ofițerul italian zâmbește, îmi pune automat viza de intrare și mă uit după Jean. Mic cum era abia îl văd pe la mijlocul cozii, îi fac semn că eu ies, el dă din cap. Îmi recuperez repede geamantanul, un geamantan spartan cumpărat din Congo, magazinul exploratorilor din Bruxelles. Din piele de drac întărită cu piele naturală de bivol și cu osatură interioară și colțurile exterioare din duraluminiu. M-a slujit cu credință peste tot pe unde am fost. Acum stă și se odihnește în magazie, de câte ori îl văd îmi mai aduc aminte de o aventură.

Ies, îl recunosc imediat pe consulul român, care după cum se convenise, ne aștepta, ca să preia curierul diplomatic și să ne ducă cu mașina ambasadei până la Torino. Nu îl cunoșteam, dar îi recunoșteam pe români, oriunde s-ar fi aflat, după pantofi. Cum? Secretul meu! Îi fac o ”informare politică” comică despre ce mai este prin România, trece cam un sfert de oră. Mai spunem câteva bancuri cu Bulă, se face o jumătate de oră. Nu prea mai ieșeau călători și Jean Herlo, ia-l de unde nu-i! Mă uit la consul. El înțelege și se duce la poliția de graniță se recomandă și pleacă împreună cu ei în aeroprt, la sosiri. Trec zece minute, apoi încă zece minute. Brusc se aud niște înjurături în dialectul moților. Apar grănicerii, vizibili amuzați, consulul cu gura până la urechi și Jean ducând în brațe frumosul lui geamantan American Tourister, făcut praf, legat ca vai de lume cu o sfoară. El înjura. Înjurături mai poetice și mai complicate nu am auzit decât de la Rică, apașul din Obor, când l-a arestat Miliția. Hopa, zic, nu prea începe bine delegația noastră!

Într-adevăr am avut parte de multe aventuri la Torino. Și bune și rele. Consulul ne-a dus cu Mercedesul ambasadei la Torino. Am tras la hotelul rezervat de Andreea, la Hotel Principi d’Acaja, o cladire cu un etaj și mansardă, 10 camere, o sală de mese-bar cu 6 mese, o cladire pe colț, la întretăierea Via Principi d’Acaja cu Via Piedro Piffetti. Mai mult o pensiune, ținută de doi frați și soțiile lor. Aproape de discoteca ”Nepentha” de pe Via Le Chiuso, numărul 13. Cinci minute de mers pe jos. Seara, pe la ora 11 mergeam la discotecă, ne beam fiecare băutura care era în prețul de intrare, eu un Dubonnet, Jean o vodcă cu lămâie, uneori eu dansam cu vreo animatoare, apoi la ora unu ne întorceam la hotel. Ziua vizitam Torino, un oraș extraordinar, eu mă afundam în anticariate, Jean căuta o jachetă făcută dintr-un fel de lână foarte rară. De echinocțiu, pe 20 martie, exact la miezul nopții, în discotecă au intrat patru negrii. Nu erau o prezență rară, DJ la Nepentha era un tip, parcă Sergio îl chema, care făcea un afro-funk foarte bun, dansabil și plăcut. Dar muzica nu era prea tare, pentru că vecinii dăduseră discoteca în judecată și au obținut, în același an, închiderea ei. Massimo, proprietarul, ajutat de unul și de altul a cumpărat un imobil, mai în centru și au făcut o nouă discotecă ”Big Nepentha”. Tot atunci, în anul 1979, un grup de italian-disco, ”Seximama” obișnuit al localului, a lansat o melodie de succes, ”Nepentha”. Una din preferatele mele, din lista de 444 de melodii.

Dar, să revenim, în discotecă au intrat patru negri. După silueta masivă de urs, l-am recunoscut imediat pe prietenul meu, ministrul african. Am pus două mese alăturate și am intrat repede în afaceri. Un african a spus că se aștepta la o delegație mai numeroasă din partea noastră. L-am recomandam pe Jean Herlo cum știam mai bine. Apoi ministrul a râs, așa este la albi, când vor să facă ceva numesc un specialist, când nu vor, pun o comisie! Bun, africanii au scos din servietele lor niște specificații tehnice, hărți, fotografii. Am văzut imediat o reacție de surpriză, repede mascată, din partea lui Jean Herlo. Numai eu am remarcat, eram pregătit în evaluarea nonverbală, negrii continuau să vorbeasc între ei ce și cum mai aveau de cumpărat, liste de la neveste și rude.

Am convenit să încheiem un contract de asistență tehnică, pentru evaluarea la fața locului a descoperirii geologice, estimată de africani ca fiind o promițătoare mină de aur, într-un vulcan stins. Cheltuielile erau în sarcina Geomin, urmând să fie recuperate din ceea ce găseau în timpul prospectării, din care și partea africană luau 30% din aurul găsit. Jean a spus că pământul este la fel ca femeia, numai după un timp știi ce ascunde. Am mai băut câte ceva până pe la vreo trei noaptea, am plătit eu consumația, spre surpriza plăcută a africanilor, apoi ne-am despărțit, Jean dându-le întâlnire peste două luni, în țara lor.

Ne-am pupat și ne-am îmbrățișat, ca unii care au făcut o afacere bună pentru ambele părți. După ce ne-am depărtat suficient de ”Nepentha”, Jean s-a uita în toate părțile și a spus, știi ce au negroteii acolo? O posibilă mină de diamante, am vazut în fotografii argilă albastră și kimberlit, roca unde se află diamante. Probabil nu foarte mari, dar posibil foarte multe. Așa a fost, Geomin a adus multe milioane de dolari în țară iar Jean Herlo a primit o decorație și ce diamante a mai pierdut el prin buzunarele proprii.

Dar eu am rămas cu numele ”Nepentha” în minte. Când, peste câteva luni, tânăra și frumoasa mea soție mi-a spus că o să avem un copil, imediat am spus că dacă o să fie fată, o s-o cheme Nepentha, iar dacă o să fie băiat o să-l cheme Alexandru. A fost băiat, un copil fără noroc.

Am uitat ce este mai important. Știți ce înseamnă Nepentha? După cum spune Homer, în Iliada, este ”cea care alungă tristețea”. Ce poate fi mai frumos, ca nume, pentru o fată, o femeie?

Mai am destul timp în noaptea aceasta ca să-mi regret soarta, greșelile și necazurile, dar am speranță, ea nu moare niciodată, pentru că, mereu și mereu, mâine este o altă zi!