Evenimentul Zilei > Opinii > N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva
N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

Stau afară, la Telega, pe terasa din mijlocul curții, și-mi trag sufletul după niște ore de muncă prin grădină. Ce a început mai spre prînz ca o mică acțiune punctuală, de maxim juma de oră, cît să-mi pun sîngele în mișcare, hai să curăț aia, să aranjez ailaltă, s-a transformat în juma de zi de muncă non-stop.

E doar trei și jumătate, dar soarele deja dă să se ducă peste coama dealului, la apus. Cum trece soarele, frigul pișcă. Mai stau un pic, privesc cum se lasă seara, și apoi o să intru în casă. Am un articol de scris. Am niște vorbe de prins în insectar.

A fost o zi neașteptat de caldă, de frumoasă. Numa bună de trebăluit pe afară.

Am început prin a pune scara să dau frunzele de frasin din streașina casei. Ditamai sacul de frunze care riscau să înfunde jgheabul. Le-am scos, frunze uscate, frunze umede, frunze putrede, aproape pămînt. Apoi, că tot le-am scos din streașină și le-am aruncat pe jos, am măturat terasa în jurul casei de ele, că dacă n-o făceam atunci, pe loc, acolo rămîneau căzute palancă.

Și dacă tot scosesem scara dublă, să dau frunzele, am mutat-o cinci metri mai la deal și am tăiat apoi și niște crăci la frasin care se aplecaseră prea jos, făceau umbră și împiedicau să treci prin jurul lor. De vreun an de zile tot zic că le tai. O vară întreagă m-am tot uitat la ele, amenințîndu-le din priviri. Îmi beam cafeaua ca un orășean tacticos și leneș, trăgeam din țigară și le înjuram cît de mult s-au aplecat. Le curățam în gînd: uite, aia și aia și ailaltă trebuie tăiate. O să pun scara, o să aduc fierăstrăul, o să suflec copacul în sus, pînă la jumătatea trunchiului. Și să vezi ce-o să se lumineze locul. Dar o tot amînam. Mai încolo. Data viitoare. Azi n-am chef. Altă dată. Iete că azi le-a venit vremea.

Pe urmă, pentru că tot m-am pornit, am tăiat niște crăci la un măr care năpădiseră zmeura, aplecate pînă aproape de pămînt. Nici nu mai puteam să trec pe acolo, trebuia să ocolesc mărul prin dreapta. Și dacă tot am ajuns la zmeură, hai să migălesc un pic și la ea, să tund măcar cîteva tufe. Nu pe toată, doar într-un colț. Pe urmă am smuls și niște buruieni, tot în dreptul zmeurei. Prea crescuseră mari, aproape că năpădiseră poteca.

Pe urmă am tuns un măceș care crescuse prea mare, zdrelindu-mi mîinile în ștepii săi. În fiecare an îl toaletez. Anul următor trebuie să o iau de la capăt, căci crește la loc, iar ocupă tot spațiul, nu putem să trecem pe lîngă el. De la măceș, dacă tot eram acolo, am trecut la trandafirul cățărător roz pal de lîngă el, pe care îl am de la bunică-mea. Am migălit un pic și la el, să îl așez cum trebuie pe spalierul metalic semicircular pe care i l-am montat anul trecut. Alți ștepi, alte zdrelituri pe mîini. Pînă la sînge, că nu-mi place să lucrez cu mînuși, nu simt foarfeca cum trebuie.

Apoi, că tot îmi venise pofta de tăiat aranjat toaletat disciplinat, am tăiat tot soiul de lăstari de zarzăr, de măceș, de ulm, de alun, care năpădiseră cositura. După, am tuns doi meri care tot timpul dau lăstari lacomi. Apoi mi-am amintit că tot îi promit Florentinei că-i tai un pui de alun care îi încurcă tufișurile ornamentale, și m-am apucat și de el. Pui pe naiba. Ditamai alunul, între timp. Dă-i cu foarfeca lăstarii mici din jurul său. Dar la cele două trunchiuri mai mari foarfeca nu avea cum să facă față. Adu toporul. Dă-i cu toporul.

Gata și alunul.

Lîngă el, celălalt alun, alunul cel mare, ditamai frumusețea de copac deja, cu șapte trunchiuri zvelte pe care le încurajez să crească în voia lor de aproape zece ani de zile. S-a făcut ditamai snopul superb de șapte copaci adolescenți. Însă în fiecare an în jurul său dau tot soiul de lăstari lacomi. Că așa e soiul alunului, să nu-și păstreze doar trunchi gros și curat de copac, să se întoarcă la firea lui de tufiș cu multe multe nuiele de jur împrejur. Am curățat și lăstarii lacomi la alunul cel mare. În fiecare an îi curăț. În fiecare an dau la loc, trebuie să o iei de la capăt.

Ce a început ca o mică tentativă de migălit pigulit prin grădină a devenit zi de muncă în toată regula. Între timp, a apărut și Florentina, care avusese treabă pînă atunci. Dă-i și ea cu foarfeca, la flori, la trandafiri, la tufișurile ei ornamentale.

Doamne, cîte am făcut în astea patru ore.

Să stăpînești natura. Să aranjezi lucrurile. Să tunzi să tai să smulgi să cureți să plivești. Să intri în firea vegetală și să-i dai ordine. Crești așa. Stai așa. Nu te du acolo. Fă cum îți zic eu să faci. Să intri cu toporul în carnea lemnului. Să tai cu fierăstrăul crengile rebele. Să muști cu foarfeca de pomi din lăstarii tineri, zemoși, cu scoarța netedă. Să migălești pigulești cotelești mizdrelești, cum se zice pe la noi pe la Telega.

Stau pe terasă, fostul grajd al bunicului lui Florentina, pe care noi l-am transformat în sufrageria noastră de vară, gresie, flori, tot dichisul, și-mi trag sufletul. Mă gîndesc cîte am făcut azi și cîte mai sînt de făcut mîine.

Și mă uit la soare cum se duce. Deja s-a dus unde sînt eu, mai bate doar dînsus de grajdul devenit terasă, înspre gard. Și mă uit la umbrele din ce în ce mai lungi ale serii. Și îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Tolkien cu ielele sale care iubeau îndeosebi amurgul. Lumina aceea specială a ultimelor raze de soare înainte să se lase înserarea. Copleșitoarea senzație de nostalgie, de pierdere, de vreme și timp și viață care se duce. Nostalgia lucrurilor care au fost și care nu vor mai veni. Călătoria spre Valinor, spre soare-apune. Alegoria morții. Ielele sînt nemuritoare și bătrîne, tare bătrîne, și obosite de-atîta nemurire, și cîntă și se îndreaptă spre soare-apune, spre tărîmul unde se odihnesc nemuritorii cei sătui de-atîta viață. Alegoria Lumii de Apoi, a morții și a răsplatei ultime.

Stau pe terasă, soarele deja a apus, și privesc peste vale, la dealul din față, pe coasta unde am copilărit, în casa bunicilor mele: bunică-mea Maria Palada “Nelica” și străbunică-mea Maria Duțu “Frunzoaica”, descîntătoarea la care cînd eram mic veneau femei din tot județul să le descînte de bine, să dezlege farmecele. Ele m-au crescut. Acolo în casa lor am copilărit.

Fiind iarnă, copacii sînt desfrunziți, și se văd bine toate casele. Cîteva case de bucureșteni, singurele case noi și mari, făcute după standardele de construcție de acum. Și restul, case multe și mici, ponosite, casele telegenilor bătrîni. Unele din ele sînt deja părăsite. Restul, case vechi, cîrpite, înghesuite, cu tabla ruginită. Care care erau noi acum cincizeci de ani, o sută de ani, cînd Telega era strălucitoare, avea petrol și oameni tineri și viitor.

Acuma casele nu mai sînt noi. Acuma nu mai sînt oameni tineri. Doar bătrîni. Nu mai sînt copii. Nu mai sînt nici animale care să behăie, să latre, să mugească. Nu mai sînt vaci care să se întoarcă seara de la islaz, îndreptîndu-se încet fiecare spre casa ei, știind drumul pe de rost, venind acasă molcom, ca vaca sătulă și îmbuibată de-atîta iarbă, mai întinzînd gîtul după vreo frunză sau vreo prună prin vreun gard, cu ugerele pline și cu cloapetele bălăngănindu-se leneș. Murga noastră, cînd sosea acasă seara, știa să deschidă singură poarta cu cornul. Băga cornul, sălta lațul de sîrmă care ținea poarta legată, împingea ușor și intra spre grajd.

Nu mai e Murga. Nu mai sînt vaci. Nu mai sînt copii. Singurele case cît de cît dichisite sînt ale bucureștenilor. Case de vacanță. Inclusiv casa noastră, de unde vă scriu chiar acum, de unde vă scriam acum doi ani la moartea tatălui meu, e tot o casă de vacanță. Fără vacă. Fără găini. Fără cotețe. Fără acareturi. Doar iarbă și pomi și copaci și loisir. Venim din cînd în cînd. Niște bucureșteni comozi.

Stau pe terasă. Mă uit la soare cum a apus. Mă uit la umbrele lungi ale înserării. Mă uit la casele de pe coasta cealaltă, încă scăldate în lumină. Tristă antropologie a satului care stă să moară. Și mă gîndesc la fetele mele. Am două fete. Una deja plecată de acasă. Următoarea va pleca și ea în curînd, cum va termina liceul. În doi ani. Soon. Soon.

Fără de ele, cu fetele noastre pe care le vom vedea doar pe Skype și în poze, vom rămîne singuri, doi boșorogi, un moș și-o babă de Telega, cu cele două cățelușe pe care le avem aici, prin curte. Vom mîngîia cățeii, cum o fac chiar acum, privind soarele care apune, și ne va fi dor de copiii noștri. De fetele noastre care nu se vor întoarce la Telega, ci își vor găsi soarta prin cele patru colțuri ale lumii.

Stau pe terasă, mîngîi cățeaua care a venit să dea cu lăbuța, să o bag în seamă, și-a pus capul în poala mea și mă privește cu ochii ei blegi și luminoși. Surogat de copil. Surogat de tandrețe. O mîngîi pe cap, o privesc în ochi, și mi-e deja dor de fetele mele care au plecat de acasă. Și mi-e dor de ele. Și le chem să vie acasă, să fim din nou tineri și ele mici. Și le bombăm și le iubesc și mi-e dor de ele și le implor să se întoarcă acasă.

Și știu că nu se vor întoarce.

Și atunci, știind că își vor vedea de viața lor și nu se vor întoarce acasă, le îndemn măcar să ne facă nepoți. Și să nu-i țină departe, prin străinătățuri. Să ni-i aducă și nouă aici. Să creștem nepoți la Telega, în acest sat din ce în ce mai bătrîn și mai sălbăticit. Să ne bucurăm din nou de copii în curtea de la Telega. Să fim cumva din nou tineri, cu curtea plină de copii mici.

Stau pe terasă și mă gîndesc la vremelnica, aroganta noastră dorință de a stăpîni natura, realitatea, viața. Cît o să mai pot să-mi controlez viața? Cît o să mai curăț la copaci și o să-i disciplinez? Încă niște ani de aici încolo. Pe urmă, pe măsură ce noi nu vom mai fi și fetele noastre nu se vor mai întoarce aici, și nici nepoții nu se vor mai întoarce și Telega se va pustii, copacii nu vor mai asculta de fierăstrăul meu și de foarfeca de pomi și de topor.

Și vor crește mari. Și se vor înmulți. Și vor năpădi cu forța lor vegetală și cu pofta lor de viață sălbatică toate coastele acestei Telegi din ce în ce mai triste și mai sărace și mai bătrîne. Deja sînt curți, pe coasta asta din fața mea, pline de copaci crescuți între timp, de cînd a trecut timpul și nu mai sînt copil și am plecat de la Telega. Uite acolo, în curbă la Uri, e deja un loc unde frasinii au crescut mari, aproape pădure, au năpădit curțile pustii și grădinile în paragină. Un colț de pădure în mijlocul satului.

Și e de-abia începutul.

Platanul pe care l-am plantat aici acum aproape 20 de ani va împuia din bobițele alea mari ale lui, kurokurosuke vegetal, și va contribui și el la pădurea ce va acoperi Telega. Bambusul se va întinde viclean și lacom și va cuprinde locul, curtea, ulița. Frasinii și gherghinii vor fi stăpîni aici. Merii se vor corci și se vor sălbătici. Netunși, neîngrijiți, nestruniți de foarfeca omului dominator. Și vor fi liberi. Și vor face poame din ce în ce mai pădurețe, mai mici și mai acre și mai puțin culese de oameni. Le vor mînca vietățile pădurii, corbii și pîrșii și gaițele. Și mistreții și urșii care deja au început să bîntuie din nou pe la marginea satului. Deja avem primul om sfîșiat de urs în Telega, în vara asta. Fostul coleg de bancă al Florentinei. Un semn al vremilor ce va să vie.

Stau pe terasă și-mi cert fetele în gînd. Să mai veniți acasă. Măcar din cînd în cînd. Să-mi faceți nepoți. Să mi-i aduceți aici, să îi creștem la Telega. Să nu uite Telega. Să-mi duceți stirpea mai departe, dacă numele nu-l veți duce. La mine în neam, sînt ultimul Palada. Neavînd băieți, numele se va pierde. Ceilalți urmași nu vor mai purta acest nume. Dar ce contează mai mult: numele sau gena? Limba sau viața? Etnia sau bunăstarea? Cultura sau natura? Ubi bene, ibi patria.

Stau pe terasă în ultimele sclipiri de lumină ale apusului și-mi privesc cu ochii minții genele cum mi se risipesc în cele patru colțuri ale viitorului. Și văd Telega sălbăticită, abandonată de oameni și năpădită de pofta de viață sălbătică: frasini și gherghini și gaițe și urși și mistreți și pîrși. Și platani, singura urmă a trăirii mele pe aici.

Cînd eram tînăr, nu știam să tund pomii, le lăsam vîrfurile să crească în voie, să se ducă libere spre înaltul cerului. Ce tînăr și ce fraier eram.

Cînd am mai înaintat în vîrstă, am învățat să tund pomii, să le tai vîrfurile și să îi forțez să crească cum vreau eu, nu cum vor ei. Supuse slugi vegetale, care să-mi dea mere și bucurie în suflet. Ce adult și ce priceput am devenit.

Cînd voi îmbătrîni, voi învăța să tund pomii și mai bine, să nu-i mai strunesc și să-i mai chinui din foarfecă, să le las din nou vîrfurile să crească în voie, să se ducă unde vor ele, dincolo de voința mea, de semeția mea umană inutilă. Ce bătrîn și ce înțelept și ce resemnat voi ajunge.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena, indiferent dacă e la Telega sau la Melbourne sau la Milano. O să ni se piardă limba. Și ce dacă? A rose by any other name would smell as sweet. O să ni se piardă numele și neamul. Și ce dacă? Ducă-se. Amăgire și zbatere inutilă. Etichete. Biete etichete. O să piară Telega. Și ce dacă? Undeva, cumva, gena va răzbi. Și ce dacă va răzbi acolo și nu aici? Ce are Telega atît de special încît să merite să nu fie ștearsă de pe fața pămîntului, precum mii de alte așezări omenești scufundate în uitare de istorie?

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena. Sau poate nu. Sau poate nu va răzbi. Sau poate se va risipi în neant, precum apa în deșert, precum zborul corbului în înaltul cerului. O să ne piară și spița. Și ce dacă? Cu ce sînt eu mai special decît alte multe spițe seminții care au pierit deja? Nu e decît deșarta mea dorință de supraviețuire by proxy. Dacă nu sîntem nemuritori, măcar gena să o dăm mai departe. Strădania de patru miliarde de ani încoace. Succesul de supraviețuire. Succesul de reproducere. Oricum, nu contează. Cînd vom fi morți, nu va mai conta.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Stau pe terasă. Soarele s-a dus deja. Umbrele nu mai sînt umbre. Ielele au plecat deja spre Valinor, copleșite de tristețe și de povara nemuririi. Luminile încep să se aprindă pe la casele de pe coasta cealaltă, unde am copilărit. Încă mai sînt oameni în ele. Încă.

S-a făcut frig. Trebuie să intru în casă, la căldură, la civilizație, la Internet și la calculator, să scriu un articol, să-mi justific viața și soarta și tristețea și gena.

Mă uit la copaci, înainte să intru. Copacii, semeți și răbdători și vegetali, monstruos de vegetali și de indiferenți, mă privesc înapoi. Nu le pasă de foarfeca mea, de fierăstrăul meu, de toporul meu. Au timp să scape de mine. Au tot timpul din lume. Dacă nu ei, semințele lor atunci

În cele patru colțuri ale viitorului să lăsăm pomii să devină copaci, sălbateci și liberi și desprinși de mofturile noastre omenești, prea omenești. Mofturi de disciplină. Mofturi de putere. Mofturi de semeție și de rațiune și de necesitate.

Mofturi de om.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.

Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.