EFECTE. Prăbuşirea zeilor pieţei de capital, a idolilor societăţii de consum şi-a lăsat zaţul în paginile unor romane sau poeme epocale.
În criză, citim altfel şi altceva. Cărţi de economie, de management sau de istorie, dar şi „ficţiunea panicii” - panica economică fiind un curent electric care, paradoxal sau nu, face literatura să explodeze. Pentru unii scriitori, criza financiară e muză. Prăbuşirea zeilor pieţei de capital, a idolilor societăţii de consum şi a eroilor Bursei şi-a lăsat zaţul în paginile unor romane, piese de teatru sau poeme epocale. De altfel, aburul datoriilor se ridică din multe biografii celebre.
Dar ştim oare, atunci când vedem un Caragiale pe 100 de lei sau un Dickens pe vechile 10 lire, ce ponturi ne pot vin de cei doi scriitori despre credite, lichidităţi şi etică? Dac-am şti, poate ne-am gândi de două ori înainte să întindem ur mătoarea bancnotă. Printre lecturile „de criză” ale unora se numără cu siguranţă Marx, cel puţin asta spun recentele cifre de vânzări ale „Capitalului” în Germania. „O revigorare a Noii Stângi”, au supralicitat analiştii cu morgă ideologică. Dar, lăsând speculaţiile la o parte, fe nomenul nu semnifică, în mod cert, decât o schimbare majoră a dispoziţiei de lectură şi, implicit, a percepţiei fiecăruia. Debitori de profesie „Venit anual douăzeci de lire, cheltuieli anuale nouăşpe lire şi şase penny în seam nă fericire. Venit anual două zeci de lire, cheltuieli anuale douăzeci de lire şi şase penny în seamnă nefericire.” Iată principiul Micawber al fericirii, enunţat în „David Copperfield”, al lui Dickens, de unul dintre cei mai inocenţi debitori din literatura lumii, inspirat, se pare, din figura tatălui scriitorului. Micawber este genul de personaj care ar merita adjectivat. El îşi păstrează viziunea de secol XIX asupra creditelor bancare, dar are slăbiciuni contemporane: pe de-o parte, în spiritul vremii lui, ştie că un credit e o îngrădire a libertăţii personale, prima verigă a unui cerc vicios; pe de alta, cu o uşurătate de-a dreptul consumeristă, pur şi simplu nu se poate opri. Zola şi „Banii” Creditele şi speculaţia la Bursă nu sunt văzute cu ochi buni nici de Émile Zola, în „Banii”: ele prefigurează dileme morale prost manageriate şi frici congenitale dezlănţuite, care duc la pierderea identităţii. Dacă Saccard, din „Banii”, are măcar un proiect grandios, acela de a recrea lumea printr-o Bancă Mondială şi de a-l scoate pe Dumnezeu la pensie, alţi moguli căzuţi, ceva mai re cenţi, n-au ambiţii care să de pă şească graniţele propriei bunăstări.
Don DeLillo, scriitor venit chiar din tran şeele capitalismului, dintr-o agenţie de publicitate, creează un personaj de carton, dar extrem de relevant în „Cosmopolis”. Eric Packer, magnat al pieţei de capital, are un apartament de 48 de camere în Manhattan, dar îşi petrece viaţa în trafic, într-o limuzină. Aşteptând să ajungă la frizer, în celălalt capăt al oraşului, Packer pariază fatal pe scăderea yenului şi pierde totul într-o singură zi.
Când îşi pierd averea, magnaţii mor, căci nucleul dur al fiinţei lor este pulverizat. Despre logica banului, psihologia acumulării de bunuri materiale, iluziile economice ale rasei şi cât ne umanizează sau nu sărăcia au mai scris Saul Bellow, în „Trăieşte-ţi clipa”, Martin Amis, în „Banii”, John Steinbeck, în „Fructele mâniei”, sau D.H. Lawrence, în eseuri, pe lângă foarte mulţi alţii, vizionari, nostalgici sau revoltaţi.
Banul la scriitor trage La noi, Liviu Rebreanu ştie multe despre bogătaşi născuţi şi făcuţi, despre ce poţi schimba pe monede şi cum se înmulţesc talanţii, la propriu şi la figurat. Camil Petrescu are şi el personaje frustrat-revanşarde: „Criza economică nu atinge deloc pe cei bogaţi, găsitori întot deauna ai unor soluţii pentru a-şi pro teja milioanele, ci pe dezmoşteniţii soartei” („Patul lui Procust”). Şi tot la Caragiale ajungem, care propune un „leac de criză”, în schiţa cu acelaşi nume: „Lumea toată se plângea tot aşa de amar ca şi astăzi de lipsa banilor pe piaţă. O sumă de negustori mari scrâşneau, văzându-şi apropiata cădere; iar cât despre negustorii mici, aceia erau mai leşinaţi decât muştele apucate pe neaşteptate de o toamnă aspră şi timpurie, d-abia îşi mai trăgeau sufletul”.
Un negustor de pe Podul Mogoşoaiei, pe care-l paşte falimentul, ne dă soluţia ieşirii din criză: un război! E cinic, ne patriotic şi pervers, dar merge. În lipsa războiului, nu există decât pesimism de cârciumă, ca în „Situa ţiunea”, în care toate ieşirile po si bile sunt blocate cu agresivitatea flen cănită a beţivului, un discurs fatalist de loc nefamiliar. Prin urmare, banul la scriitor trage - dacă nu la propriu, măcar ca subiect de roman. Şi, până când îl vom vedea din nou la mărita-i faţă, măcar să-i dăm de urmă prin literatură.