Moise Guran a scris pe blogul său despre perioada anilor 1920 – 1940, despre care crede că poate fi explicată foarte simplu, ca fiind o perioadă agitată în care tota ura, „promovată, cultivată și utilizată politic” în două decenii și-a spus cuvântul.

Acesta atrage atenția asupra faptului că deși în anul 1918, în restul Europei, violența nu mai era folosită, în România, aceasta a servit drept un motiv pentru „lupta împotriva comunismului”: „Bătăi, spargeri, uneori omoruri, genul acela de evenimente care poate nu au greutatea de a răzbate până în manualele de istorie, dar care, puse unul lângă altul zugrăvesc destul de bine atmosfera de sinistră teroare a acelor ani”.

Jurnalistul are ca punct de plecare al articolului de pe blogul său o carte despre Mișcarea Legionară, din care a preluat diferite pasaje, adăugând ulterior propriile comentarii.

„Deși în aproape toată Europa ostilitățile s-au încheiat în noiembrie 1918, în Transilvania, soldații români continuau lupta. Retorica războiului crease imaginea unei cruciade împotriva comunismului după ce Bela Kun a venit la putere în Ungaria, la 21 martie 1919. În noiembrie, politia a distribuit în țara afișe antisemite la ordinul guvernului de scurtă durată condus de Arthur Văitoianu (1864-1956). Au urmat atacuri izolate asupra unor evrei și a proprietăților acestora, organizate inclusiv de soldați români ce acționau la ordin, fără consecințe legale. În acel an, în orașul basarabean Leova, și acesta de puțin timp sub control românesc, călătorii evrei au fost arestați, bătuți și torturați înainte de a fi transferați la Chișinău, unde au fost forțați să dea mită pentru a putea ieși din arestul poliției”, se arată într-un pasaj din cartea „Sfântă tinerețe Legionară”, scrisă de Roland Clark, un profesor american.

De sigur, există un lucru nespecificat, pe care Moise Guran în adăugă „poveștii”: „Aceste afișe îi identificau ca evrei pe membrii Partidului Comunist al lui Bela Kun și-i denunțau pe toți evreii ca bolșevici ce trebuiau lichidați”.

Încă o completare făcută de acesta este referitoare la comportamentul ultranaționaliștilor, despre care spune că „îmbrățișau ideile centrale ale naționalismului românesc, dezvoltate în secolul al XIX-lea, deși în același timp îi respingeau pe multi dintre intelectualii la modă, acuzându-i de occidentalizare. Ei îi considerau pe români un popor persecutat, dar nobil, care a fost asuprit de străini secole la rând. Pentru ei, naționalismul românesc era o obligație morală și presupunea sacrificarea timpului, a banilor și, la nevoie, a demnității. Considerau că „politicianismul” este de vină pentru nenorocirile economice și sociale ale țării și acuzau partidele democratice că au vândut țara străinilor”.

În 1922, Constantin Angelescu (1870-1948), ministrul liberal al Educației, a autorizat distribuirea în școlile din țara a unei broșuri antisemite intitulate Înfruntarea jidovilor.

„Ultranaționaliștii împărtășeau naționalismul și antisemitismul, care erau ceva obișnuit în România după război, dar în loc să-și exprime pur și simplu astfel de atitudini, ei preferau să se mobilizeze în jurul lor.  În imaginarul ultranaționaliștilor, principalii străini erau evreii, pe care îi considerau dușmanii etnici, religioși, economici, sociali ai poporului, susțineau și expulzarea evreilor din țara și credeau că soluția la problemele României stă în cultivarea tradițiilor autohtone, românești, și nu în importarea celor străine, dar românii înșiși trebuiau educați prin disciplină și sacrificiu”, arată un alt pasaj din cartea mai sus menționată.

Te-ar putea interesa și: