În pregătirea numărului pe ianuarie al revistei Historia, am avut o discuție cu colegii mei de redacție. Mi s-a confirmat, cu acest prilej, un adevăr semnalat de niște camarazi de sală de lectură la BAR: Numărul pe decembrie 2017, conținînd un dosar despre Regele Mihai, semnalat de fotografia lui Mihai I, deasupra titlului, Ultimul nostru Rege (redacția propusese Ultimul Rege, dar eu am zis să punem, Ultimul nostru Rege, că e mai cald), a dispărut din chioșcuri.

Managementul de la Holdingul Adevărul lucrează la o suplimentare de tiraj. Succesul numărului dedicat Regelui m-a surprins.

Sincer să fiu, nu mă așteptam la așa ceva, mai ales că-l făcusem în viteză: moartea Regelui ne-a prins tocmai cînd aveam gata de tipar numărul obișnuit pe decembrie 2017, pentru care pregătisem dosarul întocmit de mine sub titlul Sărbătorile religioase – punct culminant în Propaganda Războiului Sfînt din Est.

Un dosar pe care l-am reprogramat pentru ianuarie 2018, interesant printre altele și pentru că trece în revistă felul în care preoții militari făceau să fie sărbătorite pe Frontul de Est, în tranșee, Crăciunul, Paștele, Boboteaza, dar și Sfîntul Ion, ziua de nume a Mareșalului.

De regulă nu mă înșel cînd e vorba de interesul publicului cititor.

De ce mă înșelasem în cazul Regelui Mihai? Mă gîndisem că, la concurență cu televiziunile, cu site-urile cotidiene, un lunar avea să pară publicului cititor o publicație în plus care se ocupa de personalitatea lui Mihai I.

Nu luasem în calcul interesul pentru abordarea temeinică, din perspectivă istorică a Regelui Mihai, în contrast cu abordarea de telenovelă, dominată de lăcrimarea facilă.

În același timp, nu mă gîndisem că atmosfera creată de politicieni și Presă va lua proporțiile unei tragedii naționale, întrecînd-o pe cea a pierderii Basarabiei și a Ardealului de Nord.

Nu întîmplător spun, atmosfera creată și nu atmosfera reală.

A avut emoția colectivă proporțiile date de media, proporții împinse pînă la imaginea lupilor smiorcăindu-se și a iepurilor bătînd din lăbuțe și strigînd, în cor cu vulpile, „Monarhia salvează România”!?

Nu pot da un răspuns precis. O experiență de 27 de ani de democrație m-a învățat că nu totdeauna ceea ce în cercul strîmt al nomenklaturii democratice pare a fi o realitate națională e și o realitate la nivelul întregii țări.

Mai ales că n-avem nici un sondaj de opinie (în alte locuri ale lumii, în care institutele de sondare a opiniei publice nu sînt niște florărese cu ziua ale diferitelor partide, s-ar fi făcut imediat sondaje) despre trăirile imensei majorități a românilor.

Sinceră în proporțiile sale naționale sau amplificată artificial de politicieni și de jurnaliști, atmosfera din săptămîna funeraliilor i-a făcut pe unii să profețească reinstaurarea Monarhiei în România.

Temelia profeției a fost dată de concentrarea întregii campanii pe ceea ce am numit într-un număr anterior contrapunerea Monarhului Înțelept, clasei politice corupte.

Putem paria însă din această campanie că principalul cîștigător al atmosferei de emoție națională a fost Monarhia? Nu cred.

După vizita din aprilie 1992, văzînd milionul de români buluciți să-l vadă pe Rege, am fost convins că în zilele următoare va fi reinstaurată monarhia. Un FSN-ist mult mai deștept decît toți PSD-iștii de azi la un loc m-a avertizat, deși mă dușmăneam cu partidul lui Iliescu, c-a fost vorba doar de curiozitate. După triumful regal din aprilie 1992, în România nu s-a întîmplat nimic deosebit în afara faptului că, în toamna lui 1992, Ion Iliescu a cîștigat alegerile în numele PDSR, un partid abia înființat, iar PDSR a parvenit la Guvernare. Au urmat patru ani de Iliescism și nu de Monarhism. Mai mult, în toamna lui 1996, cînd a fost acuzat de PDSR că a promis undeva în America, în timpul unei vizite, instalarea monarhiei dacă ajunge președinte, pentru a cîștiga alegerile din 1996, candidatul CDR, Emil Constantinescu, s-a luptat din greu să dezmintă informația, jurînd pe republică.

Ar fi acesta un argument în sprijinul bănuielii că nu Monarhia a cîștigat din campania: Regelui – tot respectul, Clasei politice – tot disprețul. Un altul se referă la forțele care au întreținut atmosfera de transformare a Regelui Mihai în Salvatorul care putea fi.

Așa cum am mai scris, starea de excepție din săptămîna funeraliilor a fost întreținută de media. Și dacă mă uit mai cu atenție, nu de media în totalitate, ci doar de o parte, acea parte suspectată de legături cu Serviciile. Plecînd de la implicarea nesăbuită a TVR (postul public a dus și duce o campanie violentă promonarhie într-o țară consfințită de Constituție drept Republică), mulți au invocat o implicare a PSD în crearea atmosferei de excepție.

Teoretic așa e. PSD avea interesul unei exagerări a emoției din cel puțin două motive:

1. Pentru că avînd lideri de extracție joasă, PSD are complexul aristocrației, al Regalității, Republica fiind pentru acest partid o chestiune vulgară, care nu corespunde pretențiilor de îmbogățiți peste noapte, complexul etern al pricopsitului, al ghiorțanului, al feciorului de slugă care visează să se însoare cu o contesă, fie aceasta slută și scăpătată.

2. Crearea unei atmosfere de emoție pioasă, care să facă imposibile manifestările de stradă ca tulburări necuviincioase ale unei atmosfere solemne, ca gesturi ireverențioase față de marele Dispărut.

Numai că judecînd după televiziunile și site-urile aflate în prima linie a campaniei pe tema Clasa politică e de rahat prin comparație cu Monarhul, televiziuni și site-uri înființate sau finanțate de Servicii, ne trece gîndul că dacă nu emoția, atunci concentrarea dezbaterii pe punerea la îndoială a clasei politice prin raportare la Monarh, ține de altceva decît de expresia sinceră a unei stări de spirit.

Principala teză cultivată de mașinăria mediatică care a impus teza superiorității Monarhului față de clasa politică a fost următoarea:

Clasa politică din România e de tot rahatul.

Unde am mai auzit eu teza asta?

Cum unde? La Cotroceni!

E teza dragă lui Klaus Iohannis.

Klaus Iohannis e un rătăcitor cînd vine vorba de implicarea în viața țării.

Există însă o permanență chiar și în puținele intervenții publice: Punerea la îndoială a clasei politice în paralel cu prezentarea sa drept un om care nu face parte din clasa politică.

Dacă ne uităm mai atenți la această teză susținută constant de Klaus Iohannis, vom descoperi că ea a primit o amploare ieșită din comun în săptămîna funeraliilor.

Mulți vor spune că a fost o contrapunere a clasei politice lui Mihai I. Mihai I a murit. S-a spus că punerea la îndoială a clasei politice a fost o manevră de pregătire a terenului pentru reinstaurarea monarhiei. Să fim serioși.

Monarhia n-a putut fi instaurată nici cînd întruchiparea ei se numea Regele Mihai.

Cum să credem că reinstaurarea monarhiei, moment căruia Constituția îi ridică obstacole insurmontabile, ar fi posibilă acum, cînd Regele Mihai nu mai este?

Nu, campania de punere la îndoială a clasei politice n-a fost una în favoarea monarhiei. A fost una în favoarea lui Klaus Iohannis. Nu numai pentru că Klaus Iohannis și-a făcut un obicei din a se prezenta în afara clasei politice, ba mai mult, în luptă cu clasa politică, dar și pentru că actualul președinte are date care-l apropie, cum excelent observa Bogdan Iacob pe site-ul InPolitics.ro, de mitul monarhului salvator făurit și întreținut abil în ultima vreme: E neamț, e tăcut și e distant de clasa politică autohtonă, așa cum pe vremuri Carol I evita să se frece de boierii autohtoni, toți moldo-valahi.

Regele Mihai nu mai are cum să parvină la Cotroceni. Klaus Iohannis e însă la Cotroceni.

Regele Mihai nu mai are cum să candideze la funcția de șef al statului.

Klaus Iohannis, da, va candida pentru un al doilea mandat.

Nu-i exclus s-o facă în ipostază de independent, (Vladimir Putin a avut idee asta) sau de reprezentant al societății civile, evident, sprijinit, deși el va pretinde că n-a cerut asta, de partidele de Dreapta, în frunte cu PNL. În aceste condiții atmosfera care a dominat săptămîna funeraliilor n-a servit Monarhiei. A servit lui Klaus Iohannis. A fost o săptămînă de campanie electorală pentru al doilea mandat.