Mitocanul de la Tulcea a demisionat, dar adevărul Anei Maria Popescu rămâne în istoria scrimei

Mitocanul de la Tulcea a demisionat, dar adevărul Anei Maria Popescu rămâne în istoria scrimei Sursa: Arhiva EVZ

Știrea serii de ieri a fost că mitocanul de la Tulcea, care a numit o sportivă olimpică ”nesimțită”, ”mare țoapă”, „putoare”, „băbăciune”, și-a dat demisia.

Bine a făcut, fiindcă n-avea ce să caute pe post de consilier sportiv la primărie un ins care habar n-are de sport. Dacă ar fi avut habar, ar fi înțeles revolta sportivei Ana Maria Brânză/Popescu. Fiind membru al PNL ar fi trebuit însă să accepte și dreptul spadasinei de a se exprima cu curaj, prin gest și cuvinte, față de o situație pe care ea a perceput-o de o fățărnicie intensă.

Ana Maria Popescu nu a putut să accepte festivismul reprezentanților Ministerului Sportului și ai Federației de Scrimă când știa de câte refuzuri și uși închise a primit când cerea ajutor pentru performanță în sport, ajutor pentru copiii care vor prelua ștafeta de la generația ei și care trebuie să-și finanțeze singuri pasiunea pentru sport, pentru orice fel de sport. De fapt, de aici a și pornit așa-zisa dispută de pe aeroport.

Campioana olimpică, în euforia victoriei și știind cu ce greutăți se confruntă sportivii în țară, a spus că speră ca argintul obţinut la Tokyo să fie suficient cât să asigure un „buget de bun simţ pentru scrima românească”. Un mesaj neofensator, dar menit să deschidă urechile diriguitorilor de fonduri care la Olimpiadă sar cu felicitări, se bucură vibrant în fața microfoanelor presei, mușcă și ei din laurii victoriei.

Ne puteți urmări și pe Google News

Ana Maria Popescu n-a acceptat ideea de „ciocu mic” după ce l-a auzit pe ministrului Sportului, Eduard Novak, declarând că ea nu ar fi luat medalia de aur la Jocurile Olimpice, chiar dacă bugetul Federaţiei de Scrimă ar fi fost mai mare cu 5 milioane de lei. Cu siguranță a durât-o afirmația, mai ales că venea de la un fost sportiv și un politician ce se pretinde democrat și care ar trebui să dezvolte politici care să susțină sportul de masă. Iar atunci a ales – bine sau rău – să nu se prefacă „onorată” și să dea mâna cu ministrul sau cu cei din Federația de Scrimă.

Iar nouă, românilor, care ne bucurăm o dată la patru ani de medaliile de la scrimă, spadă, floretă, înot, lupte, tir și ce-o mai fi din sporturile fără mare priză la public, Ana Maria Popescu ne-a spus clar că nu se va produce nicio schimbare în urma criticilor ei.

„Nu se va schimba nimic! Nu s-a schimbat de 25 de ani de când fac eu sport, de ce să se schimbe acum?! Serios! Sunt realistă, dar sunt genul de om care a învățat să muncească foarte mult ca să-și permită să vorbească. Și-acum medalia asta îmi dă apă la moară. Noi am putea să facem mai mult pentru România și cred că asta e o datorie”.

E trist pesimismul campioanei, dar el vine dintr-un adevăr de necontestat, pe care orice părinte de copil care face sport în România îl știe. Vă amintiți de copilăria și adolescența Simonei Halep când părinții ei împrumutau bani pentru ca fiica lor să poată avea echipament sau să participe la turnee? Dacă nu o făceau, azi Simona nu mai era sportiva cu care se mândrește România și care face imagine României, aidoma Nadiei, lui Năstase, Țiriac, Hagi.

Nu vorbesc în necunoștință de cauză în ceea ce privește modul în care copiii reușesc să practice un sport și, uneori, să poată face și performanță. Eforturile părinților sunt mari și singulare, de cele mai multe ori, în ceea ce privește finanțarea. Nepoata mea face floretă de trei ani. Un costum costă între 200 și 500 de euro, totul cumpărat de părinți. Tot părinții plătesc sala unde fac antrenamente copiii, antrenorul, deplasările la concursuri în țară și tot ce mai ține de buna desfășurare a acestui sport.

Niciun club de scrimă, spadă sau floretă nu-și poate permite că își construiască o sală de antrenament, echipamentele sunt scumpe. Banii veniți de la Federație sunt foarte puțini. Sunt și copii care, la un moment dat, sunt nevoiți să renunțe fiindcă famila nu-i mai poate susține financiar. Nu-i deloc ieftină o spadă, o sabie sau o floretă care se rupe și e nevoie să cumperi alta. Marile competiții – campionatele național, mondial, european – sunt susținute de sponsori și doar așa Federația e în stare să trimită mai mult de 1 sportiv. Aceasta e realitatea pentru care a izbucnit olimpica medaliată cu argint la Jocurile de la Tokio.

Știți ce fac Laura Badea, o altă mare campioană a României, sau Ana Maria Popescu? Vin în sala unde se antrenează copiii și le țin lecții despre dorința de a fi campioni, îi încurajează să facă sport ca ele și colegii lor de generație să le predea ștafeta.

Să nu credeți că în alte sporturi situația este mai roză. La fel se întâmplă la înot, tenis, rugby etc. Părinții plătesc tot, chiar și o parte din cantonamente. Ar trebui să ne gândim și la asta atunci când ne emoționăm ascultând că se cântă Imnul României la un Mondial sau la Jocurile Olimpice. În spate stau patru ani de antrenamente, dureri, frustrări sau bucurii minore ale unor tineri care au ales sportul în locul tabletei, computerului, drogurilor, cluburilor sau saloanelor de înfrumusețare. Frumos ar fi să înțelegem că sportiva Ana Maria Popescu a strigat adevărul către o Românie pentru care ea și-a făcut datoria cu prisosință.  Un adevăr care va rămâne în istoria scrimei, pentru curaj și fără niciun fel de cosmetizare.