În zona de excluziune din jurul centralei nucleare, caii sălbatici din stepele asiatice prosperă, cu o populație în creștere.
Din cauza contaminării radioactive, s-a prevăzut la început că zona din jurul centralei atomice va rămâne nelocuibilă mai mult de 20.000 de ani. Cernobilul s-ar transforma într-un deșert fără viață, se credea atunci.
Totuși, trei decenii mai târziu după accidentul nuclear de la Cernobîl, numeroase studii arată că la locul dezastrului s-a dezvoltat o comunitate animală diversă și abundentă. Multe specii amenințate la nivel național și european își găsesc acum refugiu în zona de excluziune de la Cernobîl.
Cazul cailor lui Przewalski este un exemplu frapant.
Existența cailor sălbatici în stepele asiatice este cunoscută de Occident încă din secolul al XV-lea. Dar abia în 1881 știința a descris oficial această specie, pornind de la un craniu și o piele aduse de colonelul rus Nikolái Przewalski.
Astfel, caii cunoscuți până acum sub numele de takhi (sacru) în Mongolia au devenit caii lui Przewalski (Equus ferus przewalski).
Pentru foarte mult timp, au fost considerați singurii cai sălbatici din lume. Totuși, studiile recente indică faptul că sunt de fapt o formă sălbatică descendentă din primii cai domesticiți de oamenii „botai” din nordul Kazahstanului acum 5500 de ani.
Pe vremea colonelului Przewalski, acești cai sălbatici erau deja rari în stepele Chinei și Mongoliei. Pășunatul intensiv și vânatul pentru consumul uman au provocat declinul final. Ultimul exemplar sălbatic a fost observat în deșertul Gobi în 1969.
De asemenea, populația captivă nu a cunoscut o dezvoltare pozitivă. În anii 1950, doar doisprezece dintre aceste animale erau încă vii în grădinile zoologice europene. Plecând de la câțiva indivizi, a fost lansat un program de reproducere în captivitate care a reușit să salveze specia de la dispariție.
Astăzi, există 2.000 de cai Przewalski. Câteva sute trăiesc în libertate în stepele Asiei și în diferite regiuni ale Europei.
Și, în special, spre surprinderea tuturor, la Cernobîl. În momentul accidentului de la centrala nucleară (1986) nu existau acești cai la Cernobîl.
Abia în 1998, primii 31 de cai au ajuns în zona de excluziune. Printre ei, 10 masculi și 18 femele provenind din rezervația naturală Askania Nova, din sudul Ucraine. Trei masculi proveneau dintr-o grădină zoologică locală.
După o mortalitate semnificativă legată de relocarea și libertatea acestora, rata mare de naștere a adus populația la 65 de persoane în doar cinci ani. Dar braconajul intens dintre 2004 și 2006 i-a decimat, scrie Slate. Doar 50 de exemplare au rămas în 2007.
Datorită unor măsuri importante de protecție, numărul acestora a crescut de cinci ori în numai douăzeci de ani de la sosirea lor în zonă.
Ultimul recensământ, realizat de oamenii de știință locali în 2018, a dezvăluit că în partea ucraineană a zonei de excluziune trăiesc 150 de cai.
În 2018, în zona de excluziune s-au născut cel puțin 22 de mânji. Unii au migrat spre nord și s-au stabilit în Belarus.
Camerele foto instalate în toată zona de excluziune au arătat că această specie, asociată cu stepele, se hrănește din pădurea de la Cernobîl.
Inclusiv din faimoasa „pădure roșie”, una dintre cele mai radioactive zone de pe planetă.
Incendiile recente din Cernobâl au afectat grav anumite locuri frecventate de acelti cai. Va fi necesară o evaluare pentru a măsura efectele acestor incendii asupra conservării speciilor din regiune.
Introducerea cailor lui Przewalski la Cernobîl a fost un succes, din care se pot trage mai multe lecții.
Cazul lor arată încă o dată că, în absența oamenilor, zona a devenit un refugiu pentru animale sălbatice.
Acest lucru ar trebui să ne facă să reflectăm asupra impactului prezenței noastre asupra ecosistemelor naturale. Fără activitate umană în împrejurimi și în ciuda contaminării radioactive, megafauna prosperă.
Alte zone afectate de contaminarea radioactivă, cum ar fi cea rezultastă din accidentul de la centrala Fukushima și testele cu bombe atomice din atolii din Pacific, conservă, de asemenea, o mare diversitate de faună. Poate că ar trebui să ne reconsiderăm viziunea asupra impactului pe termen mediu și lung al radioactivității asupra mediului.
Apar multe întrebări. Organismele care trăiesc la Cernobîl sunt expuse radiațiilor mai puțin decât se aștepta? Această expunere este mai puțin dăunătoare? Au aceste organisme mai multe mecanisme de „reparare” mai eficiente decât se aștepta în cazul deteriorării celulare cauzate de radiații?
În septembrie , oamenii de știință vor începe o cercetare a cailor Przewalski prezenți la Cernobîl, în încercarea de a descoperi misterele care explică faptul că această specie și multe altele prosperă în zona de excluziune.