În primul episod, întâiul director al Serviciului Român de Informații a povestit despre relația sa antedecembristă cu Ion Iliescu și începuturile noii puteri de după 1989. A dezvăluit cu ce oameni incompetenți a pornit la drum și cu ce greutăți s-a confruntat în alcătuirea unei echipe performante. Astăzi, Virgil Măgureanu mărturisește cum a fost el racolat de Securitate de două ori în zece ani, despre evenimentul numit „Piața Universității” și despre cele două „mineriade” din mandatul său. Și nu în utimul rând despre numeroasele sale nume.
La scurtă vreme după înființare, SRI și primul său director s-au văzut în fața unei mari provocări: „Fenomenul Piața Universității”. S-a declanșat atunci „Operațiunea Dâmbovița”. Printre manifestanți erau infiltrați agenți SRI. De ce a fost necesar acest lucru? Ce pericol prezentau niște oameni care cântau, strigau lozinci și manifestau pașnic? Virgil Măgureanu are răspunsul la îndemână și pare că are noimă ce spune: „Pe lângă acei oameni în Piață mișunau agenți ai mai multor servicii secrete străine, ceea ce a stimulat și motivat așa-numita «Operațiune Dâmbovița». Cum putea să lipsească SRI-ul tocmai din locul unde erau prezenți toți potențialii adversari? Pe frontul informațiilor războiul este permanent și nu există prieteni!”.
A urmat Mineriada din 13-15 iunie 1990. Cine a chemat minerii, că doar n-au venit de capul lor? Și chiar dacă ar fi fost așa, de ce n-au fost împiedicați să ajungă la București? Fostul director al SRI are un răspuns care te năucește: „Vă răspund tot cu o întrebare: «Da’ cine n-a chemat minerii?», de vreme ce principalele ministere economice, printre care și cel al Transporturilor, da’ și altele, i-au chemat! Șeful statului, Ion Iliescu nu i-a chemat, da’ a închis ochii pomenindu-se cu ei, pe 14 iunie dis-de-dimineață”.
FOTO: Ion Iliescu flancat de Virgil Măgurenu și Radu Tinofte. Un fost președinte al României și doi ex-directori ai SRI
L-a „săpat” sau nu Virgil Măgureanu pe Petre Roman?
Virgil Măgureanu recunoaște că ofițeri de-ai săi au participat activ la desfășurarea acțiunii: „Într-adevăr, din proprie inițiativă, un grup de ofițeri ai SRI, care au și fost îndepărtați și chiar pedepsiți cu închisoarea, au stimulat venirea minerilor la București și leau servit drept călăuze. Eu n-am știut acest lucru, atunci!”.
O altă Mineriadă este cea din octombrie 1991, când Guvernul Roman a fost înlăturat prin forță brută. Într-un interviu recent din EVZ, fostul premier Petre Roman afirmă răspicat că Măgureanu nu era străin de această acțiune și că, mai mult, i-ar fi cerut personal demisia de față cu președintele Ion Iliescu. Așa a fost și dacă da, de ce? Măgureanu spune că situația de atunci își avea premisele în lunile precedente: „Guvernul Roman și premierul însuși au făcut obiectul unor ample contestări, pe tot teritoriul țării, dar mai ales în rândul minerilor care au și anunțat, cu mult timp înainte, că vor veni să îndepărteze acel guvern. Cu o lună și jumătate înainte l-am informat pe președintele Iliescu că există nemulțumiri generalizate vizavi de activitatea executivului.”.
Cât privește demisia lui Petre Roman răspunsul acestuia arată, fără echivoc, că cei doi nu s-au iubit nici atunci și nu se plac nici astăzi, după 29 de ani: „Eu nu am fost vocea precumpănitoare, dar am informat cu privire la nemulțumirile create”. Încearcă să se îndepărteze de la întrebare: „Cine era Măgureanu să ceară de unul singur și împotriva voinței tuturor, demisia Guvernului? Este rizibil! Și chiar nu exista niciun motiv, obiectiv și serios, care să ducă la căderea acelui Guvern în frunte cu prim-ministrul său? Chiar dacă i-am cerut-o am făcut-o în calitate de simplu cetățean”.
Economia subterană din anii ’90
Care au fost, sintetic, potrivit informațiilor sale, principalele probleme cu care se confrunta România în acei ani? Iar arată cu degetul, dar indirect, spre preopinentul său din acea vreme și poltica sa economică: „Principalele probleme rezidau toate în mersul economiei românești care ajunsese la un procent îngrijorător de mare al părții sale subterane. Peste 40% era economie subterană”. Aici are perfectă dreptate. Cei mai în vârstă își aduc aminte cu certitudine de toată bișnițăreala la care autoritățile închideau ochii și la fiscalizarea aproape inexistentă în comerțul cu amănuntul.
Primul angajament cu Securitatea și numele conspirativ Victor Popescu
În 1962, Virgil Măgureanu, în al cărui certificat de naștere scria în dreptul numelui de familie Asztalos, semnează un angajament de colaborare cu Securitatea și primește numele conspirativ de Victor Popescu. De ce un puști de 21 de ani ar fi făcut așa ceva, în plin regim stalinist, chit că nu a dat nici măcar o notă informativă? A scris asta și în cartea sa „De la regimul comunist la regimul Iliescu”, dar merită să-l mai ascultăm o dată: „Exista o motivație strict familială. Fratele meu, mai mare cu 11 ani, ocupa un rol important în conducerea Comenduirii Garnizoanei Timișoara. Mai exact era șeful acesteia. A fost un târg: «Știți că aveți un dosar în care tatăl dumneavoastră apare ca dizident anticomunist. Dacă nu vreți să periclitați situația întregii familii este bine să semnați angajamentul». Am semnat... Dar, la scurt timp după aceea am fost primit în PCR și angajamntul a devenit nul”.
„Șarpele cu ochelari” și-a publicat angajamentul cu Securitatea în Evenimentul zilei
Acest dosar i l-a dat lui Ion Cristoiu, printr-o scrisoare, în decembrie 1994, și a fost publicat de jurnaliștii Dan Andronic și Mirel Curea. De ce a făcut acest gest, că nu-l forța nimeni? Nu cumva pentru că dosarul ajunsese și la Corneliu Vadim Tudor care urma să-l publice în revista România Mare? Recunoaște pe loc că acesta a fost adevăratul motiv: „La urma-urmei, de ce n-aș fi fost de acord cu asta? De ce nu era mai corect să publice situția mea Evenimentul zilei, a cărui autoritate față de opinia publică era mult mai puternică, și vocea lui Ion Cristoiu mult mai credibilă și autoritară?”.
FOTO: Jurnaliștii Dan Andronic și Mirel Curea au fost cei care au publicat, în EVZ, documentul trimis de Măgureanul la redacție
Chiar, Vadim i-a dat porecla de „Șarpele cu ochelari”. L-a deranjat, i-a plăcut sau l-a lăsat rece? Se îmbujorează, un pic: „Tot ce spunea Vadim încetase de multă veme să-mi mai producă vreo impresie. Pur și simplu mă lăsa rece orice afirmație venită de la el”.
DIE, a doua racolare în numai zece ani
Zece ani mai târziu, în 1972, profesor la Ștefan Gheorghiu fiind, intră iar înt-un serviciu secret, Direcția de Informații Externe, actualul SIE, cu gradul de căpitan și numele conspirativ Mihăilă Mihai. De unde până unde, mai ales că manifestase, discret ce-i drept, o anumită dizidență? Virgil Măgureanu o ia din nou pe teza familiei vitregite, dar într-un alt context, mai degrabă material: „Aici ne reîntoarcem la situația familiei mele. M-am pomenit că mă concentrase Armata, iar familia mea rămânea fără niciun suport material jumătate de an, mai având, pe deasupra și niște rate lunare scadente, la mobilă parcă. În acele condiții am răspuns favorabil cererii de a mă încadra în DIE. Nu era fiștece...”. Mai povestește că, după numai șase luni, a fost rechemat la catedra sa de la Ștefan Gheorghiu la intervenția lui Leonte Răutu șeful Academiei de Partid,: „Leonte Răutu a vorbit personal cu șeful DIE, renumitul general Doicaru”.
Susține că în mandatul său nu au existat ofi țeri acoperiți în presă
O altă întrebare trebuie musai pusă. Între 1990 și 1997, cât a fost directorul SRI, a avut acest serviciu secret ofițeri acoperiți sau informatori în presă? Neagă categoric: „Nu am fost vreodată preocupat decât de o colaborare bună cu presa și nu țin minte ca SRI să fi avut în preocupări crearea de ofițeri acoperiți, pentru că un veritabil serviciu secret poate influența prin autoritatea sa profesională presa și opinia publică fără a recurge la manipulări. Nu se cunoaște, în toată istoria acelor ani, vreun caz în care presa să fie indusă în eroare!”. Așa este. Nu se cunoaște. Dar așa să fi fost?
Și cum vede Măgureanu recentele scandaluri în care a fost implicat SRI? Acum, oftează: „Nu sunt favorabile nici serviciului și nici modului în care trebuie să-și îndeplinească rolul. S-a ajuns la situația stranie în care reputația SRI este mai favorabilă în afara țării decât între granițele ei, recunoscându-i-se astfel competența sa profesională”. În calitate de fost director mai primește informări? Mai este consultat? Virgil Măgureanu zice că nu: „Doar cu ocazia diferitelor aniversări mai ținem legătura cu actuala conducere. Și nu, nu primesc niciun fel de informări scrise cu privire la acivitatea serviciului”. Bun, nu scrise. Dar verbale?
Schimbarea de nume din acte
Măgureanu a fost trimis în judecată în dosarul Mineriadei din iunie 1990. Care mai este stadiul procesului? Întrebarea îl ia puțin pe nepusă masă, așa că răspunsul e laconic: „Suntem, încă, într-o fază preliminară și este posibil ca dosarul să se întoarcă la Parchet. Atât pot eu să vă spun”.
Să lămurim și problema schimbării numelui, din Asztalos, cum scrie în cartea sa, sau Astaluș, cum a scris cu mâna sa pe angajamentul cu Securitatea, în Măgureanu. De ce? Aici e pregătit. Răspunde aproape fără să clipească:
„Autoritățile comuniste au greșit în mod straniu eliberându-mi un certificat de naștere cu numele de familie maghiarizat. În realitate, există consăteni și în satul vecin localității mele natale care poartă acest nume nemaghiarizat. Iar Măgureanu a fost numele de fată al mamei mele, provenind dintr-un sat vecin numit Chilioara care, la fel ca și satul meu are o populație 100% românească. Motivația schimbării numelui în Măgureanu a fost aceea ca să-mi ateste naționalitatea mea reală”.
Multe nume și o singură identitate
Și totuși cu cine am stat de vorbă astăzi, cu Virgil Măgureanu, Virgil Astaluș, Virgil Asztalos, Imre Asztalos – cum i-a spus scriitorul dizident Paul Goma – Victor Popescu sau Mihai Mihăilă? Întrebarea îl destinde. Răspunsul, însă, e un pic cam buruienos: Ați stat de vorbă cu un om care, indiferent de numele purtat, are o identitate certă și nu trebuie să inducă pe nimeni în eroare numele conspirative cu privire la conștiința sa, crezurile sale și la atașamentul față de România!”.