Editura Evenimentul si Capital

Legăturile lui Mircea Eliade cu serviciile secrete românești. 112 ani de la nașterea marelui om de cultură.

Autor: | | 1 Comentarii | 1612 Vizualizari

Poate părea o ciudățenie, dar ziua de naștere a lui Mircea Eliade este motiv de dispută. Paradoxal, un om despre care credem că știm atât de multe! Eliade susține, în ”Memorii”, că s-a născut la 9 martie, adică pe 25 februarie, pe stil vechi, în anul 1907. Totuși, editorii de la Humanitas susțin, într-o notă de subsol, că fi losoful ar fi născut la 13 martie, 28 februarie, pe stil vechi. Așa că, din 25 februarie până pe 13 martie, putem profi ta de aniversarea acestei minți luminate. Astăzi, prin intermediul unor documente inedite din arhivele serviciilor secrete românești, încercăm să lămurim câte ceva din legăturile sale cu agențiile de informații.

Pentru a înţelege exilul lui Mircea Eliade trebuie să ne întoarcem în anul 1940, când, în luna aprilie, acesta a fost trimis ataşat cultural la Londra. Dacă acordăm credit versiunii lui Constantin C. Giurescu, iniţiativa trimiterii lui Eliade la Londra i-ar fi aparţinut, în calitate de titular al departamentului Frontului Renaşterii Naţionale în cabinetul Gh. Tătărescu: „…ştiam că avea simpatii de dreapta, fără însă ca să fi acţionat efectiv pe teren ca alţii. Cum în acel moment ministerul intenţiona trimiterea unor secretari şi consilieri culturali la ambasadele şi legaţiile noastre din ţările apusului Europei, m-am gândit totuşi că ar putea fi utilizat”.

Referitor la această „utilizare”, termen folosit ulterior de Securitate atunci când se făcea referire la agenţi de influenţă şi colaboratori, există şi informaţii, neatestate documentar până în prezent, conform cărora Eliade ar fi plecat la post în calitate de colaborator al Serviciului Secret de Informaţii, condus de Mihail Moruzov. În acest sens, Florin Ţurcanu nota: „Pe lângă atribuţiile de propagandă culturală a acceptat, probabil, şi sarcini de alt gen. Conform unui pasaj inedit din Jurnalul londonez al lui Dumitru G. Danielopol, expert al Băncii Naţionale a României detaşat în Marea Britanie, Eliade i-ar fi destăinuit acestuia că «înaintea plecării la Londra, fusese chemat la serviciul lui Moruzov (şeful S.S.I.), unde un colonel l-ar fi întrebat dacă nu vrea să lucreze pentru ei. Eliade mi-a explicat că îi era greu să refuze şi că fusese însărcinat cu supravegherea mişcărilor comuniste»”.

Documentele din arhive confirmă faptul că sistemul acoperirii diplomatice era folosit cu succes de către S.S.I. În luna februarie 1941, Eugen Cristescu, directorul general al S.S.I., solicita şi obţinea aprobarea generalului Ion Antonescu pentru ca informatorii săi „să fie introduşi în personalul oficial al reprezentanţelor diplomatice şi consulare române din străinătate – în prima urgenţă în Peninsula Balcanică şi în Orientul Apropiat”. Totuşi, ne este greu să credem că un personaj precum Eliade, cu opţiuni de dreapta binecunoscute, ar fi fost pus să supravegheze… mişcarea comunistă la… Londra! Dacă dialogul cu Danielopol a avut într-adevăr loc, e posibil ca Eliade să fi încercat doar o intoxicare a interlocutorului cu privire la adevărata sa misiune. Oricum, trimiterea lui Eliade, eliberat din lagăr în octombrie 1938 de către regimul carlist, într-unul din „cele mai sensibile puncte din reţeaua diplomatică românească”, după cum califica Florin Ţurcanu Londra anului 1940, rămâne o decizie cel puţin ciudată! Într-o fişă din 1947, întocmită cel mai probabil de S.S.I., se oferă următoarea explicaţie: „această numire poate fi explicată şi de calităţile reale care îl indicau pe Mircea Eliade pentru un asemenea post şi de faptul că fostul rege Carol urma să viziteze Londra şi dorea să aibă în anturajul lui numai stele de primă mărime”.

Oricare vor fi fost raţiunile pentru care a fost trimis la Londra, cert este că a rămas acolo până în februarie 1941, când a fost numit, în aceeaşi calitate, la Lisabona. În Portugalia a locuit până în 15 septembrie 1945.

Ultima vizită în țară

Anul în care, fără să bănuiască vreo clipă, Mircea Eliade a păşit pentru ultima dată pe pământ românesc a fost anul 1942 când, după o întrevedere cu Salazar (7 iulie 1942), revine în ţară pentru a-i raporta personal lui Mihai Antonescu rezultatul discuţiilor. Şederea la Bucureşti a fost pentru Eliade ultima ocazie de a-şi vedea părinţii şi mai mulţi prieteni, printre care Mircea Vulcănescu. Părăsind România la începutul lunii august 1942, nu-şi închipuia, probabil, nicio clipă că nu se va mai întoarce niciodată.

Dincolo de ipotezele cu privire la o posibilă colaborare strict secretă a lui Eliade cu S.S.I.-ul, este cert că acesta se afla de multă vreme în atenţia serviciilor de informaţii, întrucât, potrivit unei note din 8 septembrie 1948, întocmită deci în primele zile de după înfiinţarea Securităţii, existau deja două dosare de urmărire. Cel mai vechi se pare că era dosarul individual nr. 4.262, existent în arhiva Direcţiei Generale a Poliţiei, care îl atesta pe Eliade drept „fruntaş legionar” încă din anul 1936. La rândul său, S.S.I. dispunea de dosarul personal nr. 14.999 în care se adunaseră, de-a lungul timpului, o sumă de informaţii despre legăturile şi orientarea politică avută de „obiectiv”.

Dilema serviciilor de informaţii: „duşman al poporului” sau „agent de influenţă”?

O primă tentativă a serviciilor secrete comuniste de a folosi anvergura ştiinţifică internaţională a savantului, precum şi ataşamentul acestuia faţă de România, poate fi documentată în 23 iunie 1947, printr-o notă a S.S.I. Ideea pornise de la evoluţiile pe care Mircea Eliade le avusese în perioada 1945-1947 în plan ştiinţific. În luna august 1945, la intervenţia Academiei Franceze, i se oferă lui Eliade postul de profesor titular al catedrei de Istorie comparată a religiilor de la Sorbona. Conform legislaţiei franceze, pentru ocuparea acestui post era nevoie de acordul guvernului român. Ambasadorul României în Franţa, Simion Stoilov, a refuzat să semneze acest acord şi, în ciuda faptului că Sorbona a reînnoit intervenţia de trei ori, s-a cantonat pe această poziţie. În documentul întocmit de S.S.I. se aprecia că „recomandările ministrului Stoilov au în această privinţă un substrat subiectiv”, subliniindu-se faptul că „prezenţa unui profesor român la o catedră a Sorbonei ne-ar face cinste”.

Sentimente democratice de nuanță occidentalo-burgheze

Autorul notei se vădeşte a fi o persoană echilibrată care, deşi aminteşte colaborarea lui Eliade cu Nae Ionescu, se fereşte de a interpreta acea perioadă într-o cheie antifascistă, ci realizează o analiză de mare fineţe a personalităţii savantului şi a contextului în care a devenit „prizonierul istoriei”:

„Mircea Eliade are, pe lângă cunoştinţele sale de erudit, un caracter de om blajin şi nu este cunoscut a fi avut atitudine antidemocratică. Totuşi, sentimentele lui democratice sunt de nuanţă… occidentaloburgheză. Dată fiind însă vârsta şi conformarea psihică a omului, el trebuie folosit aşa cum este. Cred că Mircea Eliade este şi el timorat [şi] influenţat de gogoriţele agitate în străinătate asupra stării de lucruri din România şi pe care nimeni nu le combate în nici un fel (subl. în original). De aceea, eventuala lui folosire nu trebuie făcută decât cu condiţiunea ca Mircea Eliade să vină întâi să stea de vorbă cu factorii de răspundere din ţară, urmând ca după aceea să i se dea o calitate în străinătate sau să se dea agrementul guvernului român la numirea sa ca profesor titular la o catedră a Sorbonei”.

Într-o fişă a lui Mircea Eliade, întocmită la începutul anului 1947 de către Siguranţă, se regăseau informaţii de tipul: „doctrinar al Mişcării Legionare”, „legionar notoriu, rechemat în ţară a refuzat să se întoarcă”, „a avut legături cu toţi românii reacţionari”, „actualmente se află la Paris, unde desfăşoară o activitate intensă împotriva regimului nostru”. Concluzia extrasă era dincolo de orice echivoc: „date fiind convingerile sale politice şi legăturile strânse cu cercurile anglo-americane, socotim că nu poate fi folosit de serviciul nostru nici informativ şi nici propagandistic”.

Ca urmare, formulele „doctrinar al Mişcării Legionare” şi „legionar notoriu” se vor regăsi stereotipuri în toate materialele întocmite de Securitate în aceşti ani, colaborarea filosofului la publicaţiile legionare din perioada interbelică fiind, aşa cum remarca Mihai Pelin, „calul de bătaie al Securităţii”.

„Lucrurile s-au îmbunătățit mult în țară”

Pe lângă misiunile primite de la „organe”, Petru Comarnescu mărturiseşte în nota sa informativă şi modul în care s-a achitat de misiunea încredinţată de redactorii şefi ai unor publicaţii:

„Cum aveam misiunea de la unele reviste din ţară (Secolul 20, Tribuna) de a-i cere colaborări, interviuri etc., el mi-a răspuns următoarele: «Voi da cu timpul, lucrurile s-au îmbunătăţit mult în ţară, acum nu mai sunt considerat fascist, se scrie câte ceva despre mine, dar, dacă aş răspunde la interviurile solicitate, dacă aş trimite materiale revistelor, ar însemna că, îndată ce nu mai sunt fascist, mă grăbesc să colaborez. Să mai treacă timp, să mai vedem». A admis ca din volumul de Nuvele publicat la Madrid în 1963, «Secolul 20» şi «Tribuna» să publice unele nuvele”.

Reevaluarea exilului românesc. Operațiunea de la „Teatrul Națiunilor”

Anul 1956 a fost chiar anul în care, într-o manieră cu totul neaşteptată, Mircea Eliade a reuşit ca, pentru un scurt moment, să reia legătura cu România. În cadrul mişcării de „deschidere” faţă de Occident şi mai ales faţă de emigraţia politică românească despre care am amintit, precum şi în spiritul Conferinţei de la Geneva, pentru prima oară de la sfârşitul războiului, trupa Teatrului Naţional din Bucureşti a putut efectua în luna iunie 1956 un turneu de trei săptămâni la Paris, în cadrul festivalului internaţional „Teatrul Naţiunilor”. Aşa cum reiese dintrun raport al Direcţiei Treburilor a C.C. al P.M.R., datat 3 august 1956, unul dintre scopurile acestei iniţiative era de a facilita câtorva dintre actorii români reluarea contactelor personale, întrerupte de mai mulţi ani, cu membrii emigraţiei româneşti. În acest sens, Marietta Sadova avea misiunea de a-i contacta pe Mircea Eliade şi Emil Cioran, lucru pe care l-a şi făcut, ducându-i lui Eliade chiar mesaje scrise şi verbale de la Petre Ţuţea şi Constantin Noica.

Se pare că operaţiunea de sensibilizare a elitelor culturale din exil fusese orchestrată de către Secţia de Propagandă a C.C. al P.M.R., implicând Ministerul Culturii şi Ministerul Afacerilor Interne. Mai precis, Marietta Sadova, considerată a fi regizorul en titre al regimului, fusese instruită să-l contacteze pe Mircea Eliade chiar de către ministrul Culturii, Constanţa Crăciun. Misiunea Mariettei Sadova s-a încheiat însă cu un eşec, Eliade fiind, la acea dată, total refractar în faţa „cântecului de sirenă” lansat de la Bucureşti. Această atitudine, raportată la întoarcere factorilor de decizie politică, se poate presupune că a reprezentat cauza principală a campaniei anti-Eliade care a fost declanşată la Bucureşti, mai cu seamă prin intermediul publicaţiei „Glasul Patriei”.

Exact în perioada în care articolele din publicaţia amintită sună, la adresa lui, „vindicativ şi strident”, „Eliade trăieşte la Chicago mitul ţării pierdute, cu atât mai mult cu cât distanţa sa faţă de România a crescut odată cu plecarea în America”. Nostalgia faţă de strămoşii săi istorici transpare chiar şi din corespondenţa purtată în epocă. „Prefer să mor la… Sarmizegetusa decât la Chicago. Am o slăbiciune pentru moartea lui Decebal. De altfel, este cea a Nibelungilor…”, îi scrie lui Stig Wikander, rememorând sinuciderea ultimului rege al Daciei, în apropierea capitalei sale, pentru a evita să cadă în mâinile cuceritorului roman. Plecând de la astfel de gesturi, Florin Ţurcanu apreciază că în deceniul şase „preocuparea sa pentru religia vechii Dacii şi pentru folclorul românesc apare drept corespondent literaturii sale, prin care îşi regăseşte de fiecare dată patria”.

Cioran și revenirea lui Eliade

În cele din urmă distincţia pe care savantul român o făcea între patria sa şi regimul politic de la Bucureşti începe să fie percepută în adevăratele sale dimensiuni de către liderii comunişti. La această schimbare de percepţie au contribuit, fără îndoială, şi numeroasele semnale pozitive culese de Securitate de la emisarii pe care i-a trimis în Occident pentru „a lua pulsul” exilului românesc, mai cu seamă după 1963-1964. Distanţarea guvernului de la Bucureşti faţă de „farul călăuzitor” de la Kremlin şi măsurile luate în plan intern nu au rămas fără ecou, Eliade percepând cu acuitate schimbările de nuanţă ale politicii culturale şi relaxarea ideologică ce începuse a se face simţită pe măsură ce „derusificarea” se accentua.

De altfel, într-o fişă a savantului român, realizată în noiembrie 1973, se consemna: „până în 1964, Mircea Eliade a întreţinut în rândul emigraţiei o atmosferă ostilă R.S. România. Treptat a început să adopte o poziţie realistă faţă de ţara noastră, nutrind dorinţa de a o vizita”. În anii care au urmat „Declaraţiei din aprilie 1964”, semnalele venite dinspre Mircea Eliade şi cercul său de prieteni, prin intermediul surselor Securităţii care vizitau Occidentul, erau apreciate ca fiind tot mai pozitive. În 29 august 1966, într-o notă informativă redactată de Petru Comarnescu apare informaţia că în cercurile culturale bucureştene se vehicula ideea că Emil Cioran şi Mircea Eliade ar urma să fie invitaţi în România cu ocazia manifestărilor consacrate lui George Coşbuc (în 20 septembrie se împlineau 100 de ani de la naşterea poetului). Potrivit lui Comarnescu, în timpul unei discuţii purtate cu puţin timp în urmă cu Emil Cioran, acesta îi confiase faptul că „nu mai crede că «rezistenţa» îşi mai are rostul, de vreme ce noi suntem acum independenţi faţă de sovietici” şi i-ar fi spus că „ar trebui să fac ca Mircea Eliade să fie invitat în ţară”. Cioran aprecia că „venind în ţară, Eliade s-ar convinge de anumite realităţi şi şi-ar schimba atitudinea”. La rândul său, Petru Comarnescu aprecia că „Cioran judecă foarte bine şi cei care au luat măsura invitării lui în ţară procedează foarte just”. Tentativele din anul 1966 de a-l invita pe Mircea Eliade în România au eşuat, dar ideea atragerii savantului de renume mondial pe poziţii favorabile regimului a rămas în atenţia Securităţii, aşa cum o dovedesc alte informaţii din arhive.

Astfel, în urma unor discuţii pe care le purtase la Veneţia cu Eliade, Petru Comarnescu scria într-o notă informativă redactată în 9 octombrie 1967:

„Mircea Eliade nutreşte dragostea de patrie, dar într-un mod cam contradictoriu. În convorbirile sale, spunea că intelectualul care conduce acţiunile intelectualilor români din străinătate este Virgil Ierunca şi nu el. Cum, într-o scrisoare de anul trecut, îmi scrisese că în 1967 va deveni cetăţean american şi atunci va veni în ţară, l-am întrebat dacă a devenit cetăţean şi mi-a răspuns negativ. Anul trecut nu a primit nici o invitaţie de a participa la comemorarea lui Coşbuc, aşa cum auzisem noi în ţară. Anul acesta a primit însă invitaţia de a participa la Colocviul Internaţional Brâncuşi şi a răspuns că, în perioada colocviului de la noi, el avea programate cursuri şi seminarii în Japonia. Faptul este adevărat, dar ar fi putut renunţa, spre a veni în ţară, unde are pe mama sa în vârstă de 82 de ani, pe sora sa Cornelia, căsătorită cu C-tin Alexandrescu (am fost la ei, după înapoiere, ducând cumnatului un pardesiu cumpărat la Veneţia)”.

Catedra de Istoria Religiilor

Misiunea cu care plecase Comarnescu din ţară, aceea de a sonda disponibilitatea lui Eliade, transpare cu destulă claritate din restul notei:

„Nu am înţeles din conversaţii dacă ţine mai departe să devină cetăţean american ori preferă să rămână ca român în SUA. În această privinţă a fost evaziv, dar mi-a spus că anul viitor va veni în ţară şi m-a însărcinat să spun familiei acest lucru. Ţine mult la catedra de Istoria religiilor pe care o deţine la Universitatea din Chicago, deşi i s-au oferit la New York condiţii de lucru mai rentabile. Anume, i s-a oferit una din catedrele Albert Schwettzer, care constau în enormul salariu de 100.000 dolari pe an, din care 36.000 dolari rămân profesorului, din rest profesorul având dreptul de a-şi angaja colaboratorii pe care îi vrea şi să cumpere cărţile şi uneltele de documentare”.

Repatrierea elementelor din emigrație. Declarația lui Dej din 1964

Treptat, după 1951, odată cu transformarea S.S.I. în Direcţia I Informaţii Externe din cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Statului, reminiscenţe din vechea concepţie de lucru a serviciului încep să se facă simţite, grefate fiind pe exigenţele ideologice ale momentului. Astfel, un document al vremii preciza că noua direcţie a Securităţii desfăşura acţiuni informativoperative împotriva emigraţiei române din străinătate „cu scopul de a descompune organizaţiile şi grupările politico-reacţionare, de a cunoaşte din timp acţiunile lor duşmănoase împotriva R.P.R. şi de a convinge spre repatriere elementele din această emigraţie”.

Pe acest fundal, ideea că o personalitate de mare suprafaţă, precum Eliade, ar putea fi studiată şi atrasă, dacă nu în ţară, măcar pe poziţii mai puţin ostile, se pare că a renăscut. Deşi unii dintre ofiţerii de securitate care au avut în atenţie „cazul” Eliade reuşeau să dea dovadă de discernământ, propunând o abordare realistă a personalităţii filosofului român şi o strategie de abordare pe măsură, câştig de cauză a avut, în continuare, viziunea profund ideologizată, şablonardă şi marcată de dogmatism.

Gheorghiu-Dej explica, la vremea respectivă, colegilor de partid scopurile unor astfel de demersuri şi limitele între care acestea trebuie să se desfăşoare:

„Unii dintre foştii politicieni naţionali-ţărănişti sau alţii din aceia care sunt liberi ar putea să se adreseze unora din străinătate să vină acasă, că nu li se face nimic. Nu îi punem pe jeratic. Dacă vin câţiva şi fac declaraţii, este bine. Presa reacţionară o să ţipe, la fel şi la radio, o să spună că de ce nu le dăm drumul şi celor din puşcării, dar noi să redactăm decretul aşa ca să zică ei că suntem ai dracului. Nu poţi să dai drumul la un criminal. Şi se poate organiza treaba astfel ca să se audă glasul unuia sau altuia care să facă apel la unii şi să-i cheme înapoi”.

Simona Halep, decizie FINALĂ! A facut anunţul ACUM




Stirile zilei

Alte articole din categoria: Evenimentul istoric

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI