Evenimentul Zilei > Social > Mircea Dinescu i-a răspuns lui Gabriel Liiceanu. Trecutul controversat al filosofului
Mircea Dinescu i-a răspuns lui Gabriel Liiceanu. Trecutul controversat al filosofului

Mircea Dinescu i-a răspuns lui Gabriel Liiceanu. Trecutul controversat al filosofului

Mircea Dinescu şi Gabriel Liiceanu se contrează cu texte acuzatoare după dezvăluirile lansate de Ana Blandiana în cartea de memorii „Soră lume”, publicată în 2020 la Editura Humanitas.

Mircea Dinescu i-a răspuns lui Gabriel Liiceanu. Trecutul controversat al filosofului. Scriitoarea și luptătoarea pentru libertate civică Ana Blandiana (n.r. – Otilia Valeria Coman, nume complet) a dezvăluit că Mircea Dinescu a fost „invidios pe gloria morților de la Revoluție” în 1990.

Ana Blandiana a devoalat că la un dejun diplomatic din ianuarie 1990, la care participa şi ministrul francez de Externe Roland Dumas s-a consumat acel moment controversat. Martori au fost Doina Cornea și Ion Caramitru.

Scandalul Dinescu vs. Liiceanu a început de la Ana Blandiana

Totul a pornit după ce diplomatul francez a construit „un elogiu impresionant și aproape romantic tinerilor morți la Intercontinental” şi „a întrebat dacă se știe cine erau”. „Și înainte să ia cineva cuvântul, în timp ce Mașa îi traduce întrebarea franceză, Mircea Dinescu a spus «Hitlerjungend» (Tineretul lui Hitler n.r.)”, a notat Ana Blandiana în volum.

În respectiva încăpere s-a simţit instantaneu rumoarea. Cei prezenţi i-ar fi cerut explicaţii lui Mircea Dinescu. „Iar el a explicat – tradus cu reticență de soție – că nu trebuie să li se exagereze importanța, este vorba despre nişte utecişti care cu puţine zile în urmă scandaseră sloganuri procomuniste”, a mai punctat Ana Blandiana în „Soră lume”.

Mai departe, Doina Cornea și Ana Blandiana ar fi protestat şi au reamintit că tinerii din Epoca de Aur deveneau membri ai Uniunii Tinerilor Comuniști (UTC) fără să fie întrebați. În plus, cele două au completat că mulţi dintre aceia uciși în zilele Revoluției din 1989 erau „decreței” copiii nedoriți de mame din cauza decretului ceaușist care interzicea avortul.

Poeta a continuat susţinând că Mircea Dinescu şi-a menţinut punctul de vedere „tot mai furios” şi continua „să bagatelizeze morţii şi să-şi bată joc de apărătorii lor”. În acest context, mai trebuie amintit că, în 1989, Mircea Dinescu a fost arestat la domiciliu după un interviu publicat în Liberation. Textul îl viza şi îl critica  pe Nicolae Ceaușescu. Ulterior, Dinescu a devenit una dintre figurile revoluției anticomuniste, fiind prezent în studioul TVR când s-a anunțat fuga dictatorului.

„Eroul din zilele premergătoare revoluţiei nu suporta concurenţa eroilor post mortem care îi umbreau, prin tragedie, celebritatea. Nu le ierta tinerilor, care-şi plătiseră curajul cu viaţa, faptul că, în faţa curajului de a muri, orice altă formă de curaj devenise derizorie”, a scris Ana Blandiana.

Mircea Dinescu i-a răspuns lui Gabriel Liiceanu

Ulterior, poetul, scriitorul, publicistul şi realizatorul TV Mircea Dinescu a răspuns cu următorul text, publicat pe Facebook: „Sărumîna, nășică! Intitulîndu-și o carte post-decembristă „Proiecte de trecut”, Ana Blandiana și-a dat singură în vileag meteahna de care suferă, căci, plutind pe aripile amneziei, continuă și astăzi să-și reșapeze trecutul, bazîndu-se pe proiectul unei devastatoare iubiri de sine la care a lucrat cu osîrdie toată viața.

Ce blestem ispășește oare această doamnă bîntuită de demonul antropofagiei?! Al tatălui care, proaspăt întors din pușcăriile comuniste, a ars ca o torță în curtea bisericii, pe cînd își spăla hainele preoțești cu neofalină?! Sau blestemul poeziei despre tătucul Stalin, publicată la puțină vreme după acea tragedie în tentativa, reușită de altfel, de a-și spăla originea „nesănătoasă”, înrădăcinată în trecutul legionar al nefericitului său părinte?!

Interpretînd anapoda o comparație a subsemnatului între hitlerjugendii, care și-au adorat cu fanatism Conducătorul, și decrețeii care, dimpotrivă, s-au revoltat contra celui ce i-a obligat să se nască, strigînd „Jos Ceaușescu!” înainte de a fi împușcați, Ana Blandiana ticluiește imaginea monstrului invidios pe gloria postumă a acelor copii, care i-ar face dincolo de mormînt o concurență neloială.

Adevărat îi că, acum cîțiva ani, întrebat dacă nu cumva mi-e frică de tînăra generație de scriitori, am afirmat cu modestie că pe mine mă înspăimîntă mai degrabă morții care vin puternic din urmă, Lucian Blaga, Arghezi, Bacovia și Ion Barbu, și care îmi par mai vii și mai periculoși decît noii pui de gostat ai literelor române.

Interpretarea morbidă, legată de acei copii, care ar sorbi cu lingura din ciorba răcită a gloriei mele de doi lei, frizează nebunia, dacă n-ar avea scuza surdului care aude doar ce-i convine. Puțină lume știe că Ana Blandiana e fudulă nu doar de o ureche, zîmbetul mecanic cu care încearcă să-și mascheze acest beteșug nedispărînd de pe buzele ei nici măcar atunci cînd discută lucruri dramatice. Nu ați observat cu cîtă fericire își dă ochii peste cap și ciripește despre condiția sa de cel mai interzis scriitor al Epocii de aur, cînd, călare pe un cotoi, aidoma Ioanei D’Arc, a încercat să răstoarne regimul?!

Curajul de a-l transforma în Cipollino pe criminalul care i-a pus cătușe tatălui său, pe vremea cînd calfa de cizmar se întorsese de la Moscova cu gradul de general-maior, spre a fi uns șeful politic al armatei și al securității, nu a rămas nerăsplătit. Mult prea simpaticul fiu al cepei, Motanul Arpagic, a fost retras din librării la ordinul unor dobitoci vigilenți care n-au înțeles că acel basm în versuri era singura operă omagială scrisă cu talent și cu o duioasă ironie la adresa celui mai iubit fiul al poporului. Atunci a gustat Ana Blandiana din dulceața interzicerii, care, vorba aia, a continuat să i se întîmple ca la păsări „de vreo două ori pe an”.

Ana Blandiana avea mere în 1989

Îmi amintesc cum, la o aniversare a neasemuitului critic literar Ion Negoițescu, în anul 1977, am asistat la o scenă de zile mari. Ușor abțiguit, Nego ne-a reproșat tuturor celor care veniserăm să-i gîdilăm orgoliul că suntem lași, că n-avem curajul de a mîrîi împotriva sistemului, că ne dopăm cu apa chioară a rezistenței prin cultură, etc. etc. „Dar tu ce mare brînză ai făcut, amicul meu?!”, l-a întrebat fostul său coleg de școală sibiană Cornel Regman. „Eu pînă acum m-am sinucis de șapte ori!”, a răcnit Nego. Și nu glumea, fiindcă Ion Negoițescu chiar avea obiceiul de a se sinucide, odată la trei ani, în ziua de 23 August. După ce înghițea o poală de medicamente cu o sticlă de șampanie, îi telefona lui Ștefan Augustin Doinaș, anunțîndu-l că s-a sinucis în semn de protest față de intrarea trupelor sovietice în România. Lovit de panică, Doinaș suna la salvare și, după spălăturile de rigoare, îl aducea de la spital ușor mahmur, dar întremat.

Cînd a repetat în acea seară că el s-a sinucis de șapte ori, pișicherul Cornel Regman i-a zis-o de la obraz: „Ce tot încerci, dragul meu, să te sinucizi? Nu vezi că ești nemuritor?!”

Așa și cu hobby-ul Anei Blandiana de a se juca una-două de-a interzisa, obicei de pe urma căruia a reușit să publice o roabă de cărți pînă în ultimul an de viață al Motanului Arpagic.

Mă așteptam în acea toamnă a disperării, cînd nu găseai un măr în tot Bucureștiul și cînd finul ei Andrei Dinescu mergea la grădiniță însoțit de patru băieți cu ochi albaștri, îndrăgostiți de opera tatălui său, pe care-l studiau îndeaproape, să vină și nașa într-o scurtă vizită pe strada Bitolia, cu o plasă de ionatane de la gospodăria de partid, că tare-i mai plăceau copilului biscuiții cu mere rase, numai că nu prea era în regulă să intri în borta năpîrcii trădătoare de țară, după ce ai ratat ocazia de a-i scăpa progenitura în scăldătoare.

Sfătuită de Gogu Rădulescu să-și taie ghearele și să-și pună plasturi pe gură, nășica a ținut în ’89 post negru de fin, că a fost tot anul ocupată să-și execute corectura la volumul din colecția „Biblioteca pentru toți”, care nu putea să apară decît cu aprobare specială de la Cabinetul numărul 2 al Elenei Ceausescu.

Alergică la solidaritate și la merele rase, Ana Blandiana s-a gîndit abia acum să-și recupereze conștiința opărită și să-l dea pe răzătoare pe tatăl lui Andrei. Sărumîna, nășică!”

Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu l-a decoafat pe Mircea Dinescu

Acesta a fost momentul în care s-a implicat şi preşedintele Editurii Humanitas, filosoful, interpretul și scriitorul Gabriel Liiceanu, care a postat pe Facebook o replică în forţă pentru Mircea Dinescu. Printre altele, Liiceanu a sugerat  că disidența poetului a fost falsă.

Sâmbătă, Dinescu a tranşat şi disputa cu Liiceanu, care nu este la primul episod, fiind cunoscute diferenţele lor de opinie şi înainte de 1989. „Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop

Numai dracul și-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleșu am ciordit la revoluție sculele de bărbierit și capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrânețe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conțopist al abjecției, un filosof cu mînecuțe de contabil care-și scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice și al deșertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.

O singură dată în viață l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plîngă și văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront.

În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat și cu figura ușor răvășită, mi-a șoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare și am plîns în hohote. Suntem niște lași, suntem niște lași…”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist.

Liiceanu n-a vrut să-l deranjeze pe Ceauşescu Nicolae cu un pamflet

În Cartea albă a Securității există înregistrarea unei gărgărițe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile cîtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea și frigul din România. Împreună cu Andrei Pleșu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aștepta să o detoneze în întreaga lume. Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars zicînd că el îl știe bine pe Ceaușescu și că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minți. „Gîndiți-vă că aveți copii la școală!” a exclamat Paler. „Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de rușinea de a tăcea ca lașii!”, i-a întors-o Alexandru Paleologu. Cel mai îngrozit dintre toți s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiștii copilul, lăsîndu-i doar pe copilașii mei în ghearele lor. Pînă la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluțiunea s-a amînat pentru altădată. Astfel și-a mîncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat și sfoiegit, a încercat să și-l tragă pe cap după căderea comunismului.

Mult mai tîrziu, Andrei Pleșu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproșat gafa de a se fi solidarizat cu mine: „Andrei, imaginează-ți că noi doi ședeam liniștiți la tine în curte și convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă lași baltă și fugi după golanul de Dinescu care strigă ca un țigan prin fața casei tale spoitingiri!”

Trecut-au anii și golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societății de consum, cu o mînă pe volan și cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei.

Făcînd o comparație între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultății de Ziaristică de la Ștefan Gheorghiu, Liiceanu trăgea cu nesaț pe nări iarba idealismului. Că nu oricine își putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătușa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, să-și plimbe cu atîta candoare cămila ființei prin oaza de libertate a Facultății de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanțuri la cursuri. Și în timp ce Constantin Noica îl imobiliza pe bărbos, ca junele Liiceanu să-l lovească cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedră, le vorbea studenților despre civilizația untului care l-a marcat atît de mult pe patronul Editurii Humanitas, încît i-a lăsat dîre adînci de alifie pe trupu-i de efeb.

Stau și mă întreb ce copită de măgar l-a lovit în falcă pe Gabriel Liiceanu, de a revărsat asupra poetului atîtea zoaie?! Poate copita mea de acum un an, cînd am descoperit că în dosul cremelor unsuroase se ascunde un criminal în serie care s-a deconspirat inainte de a-mi deschide un barber shop, pe Facebook, unde i-am luat scalpul lui CTP, l-am bărbierit pe Stelică și i-am pus părul pe moațe Anei Blandiana, adică mușteriilor care au tăbărît pe mine din senin.

mircea dinescu ana blandiana
Mircea Dinescu

𝐒𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐮𝐢 𝐁𝐚𝐜𝐡𝐮𝐬, 𝐜𝐮 𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥 𝐋𝐢𝐢𝐜𝐞𝐚𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐚𝐥

După o lamentabilă carieră de criminal în serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat că păcătoșii cărora le-a servit ultima împărtășanie se simt din ce în ce mai bine în lazaretul cu leproși.

În șiragul strălucitor al despărțirilor post-goetheene, mărgica vineție pe care Liiceanu o poartă ca găina babei în cioc e adumbrită de complexul actului ratat al asasinului ce nu mai suportă să-și vadă victimele rămase în viață.

Aidoma unui Fidel Castro cu ideologia întoarsă pe dos, antimarxistul de operetă se visează a fi ținta unor nesfîrșite atentate puse la cale de garda pretoriană a lui Ion Iliescu, pe care le dezvăluie într-o teribilă confesiune de martir al comunismului care a sărit pîrleazul spre capitalism cu pielea iepurelui încă nedezlipită de spinare.

Un pahar cu Coca-Cola de la Virgil Măgureanu

Tîrît de Andrei Pleșu în bîrlogul lui Virgil Măgureanu imediat după mineriada din ’90, Gabriel Liiceanu retrăiește parcă în fața unui pahar cu Coca-Cola angoasa episcopilor nevoiți să sărute inelul otrăvitor al Papei Borgia. Ca la o ruletă rusească, are flerul de-a învîrti cu dibăcie paharele și de a-l sorbi pe cel din fața lui Măgureanu, dejucînd astfel intenția malefică a directorului SRI.

La cîteva zile după atentatul eșuat se trezește la ușă cu mesagerul diavolului, care îi pune în brațe drept plocon o lădiță cu șase sticle de catran învechit în beciurile instituției.

Așa cum vitriolul Miței Baston se preschimbă pînă la urmă în cerneală violetă, licoarea primită cadou de la alunecosul generalisim, pe care n-a îndrăznit a o bea, ajunge pe masa Grupului pentru Dialog Social, unde Gabriel Liiceanu, ca un savant ce se joacă cu viețile oamenilor de dragul unui experiment științific, așteaptă să vadă efectul devastator al Saricăi Niculițel asupra șoriceilor dalbi din laboratorul societății civile.

Numai că, în loc să strige „Evrica!”, filosoful e nevoit să exclame iohannicește „Ghinion!”. Căci, plini de recunoștință, cobaii chercheliți păreau a-i cerși din priviri încă o butelcuță.

Dacă membrii Grupului ar fi căzut lați în ziua aceea, România și-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat să-și fractureze conștiința cu ocazia premierii unui procuror abject pe care însuși domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fără teama de-a colecta un stafilococ.

În locul cartofului străpuns de-o țepușă am fi avut astăzi în Piața Revoluției un grup statuar în care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Țarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, își strînge la piept pisoiașii pe care el însuși i-a omorît.

Dacă pare de necrezut, iată mărturia originală a lui Gabriel Liiceanu:

“Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La cîteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învîrtit în jurul lădiței cîteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întîlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic”, a scris pe Facebook poetul care şi-a mutat recent emisiunea culinară de la TVR la Prima TV.

Este interesant de urmărit dacă Gabriel Liiceanu şi Ana Blandiana vor reveni cu alte replici la adresa lui Dinescu.

notă: intertitlurile aparţin autorului

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: