Singurul loc din România unde există o colaborare între ştiinţă şi biserică. Şi încă ceva. Unica pinacotecă din ţara aceasta găzduită de un spaţiu de cult. Mai sunt însă multe alte elemente care să te facă pe tine, călătorul, să spui că ai venit aici nu doar pentru linişte şi reculegere, ci şi ca să înveţi. În Mănăstirea Căldăruşani. Şi mai ales în compania unui ghid de nădejde, aşa cum l-am perceput chiar pe stareţ, părintele arhimandrit Lavrentie Gâţă.

Printre actele cele lumeşti, proceduri, ştampile, semnături şi multe drumuri pe la instituţiile statului, gazda îşi strecoară totuşi timp şi pentru oaspeţi. Acum e o perioadă foarte dificilă, îmi explică, pentru că atât biserica mare, cât şi paraclisul de cimitir, monumente istorice, declarate oficial ca atare, vor intra în consolidare, dar şi în refacerea picturilor, cu bani europeni. „Fiind monumente istorice, trebuie aprobări speciale”, trage părintele aer în piept, în timp ce vântul i se plimbă prin barbă şi îi scaldă privirile.

FOTO MARIUS VLAD: Părintele arhimandrit Lavrentie Gâţă se dovedește un excelent ghid pentru oaspeții săi

Greul încă nu s-a isprăvit. Urmează licitaţiile pentru desemnarea celor care vor purcede în complexa lucrare, însă un aspect e clar, anume că anul viitor, pe vremea asta, se va deschide şantierul care ar trebui să dureze trei ani. „Oare nu sunteţi prea optimist, părinte?!”, îmi strecor propria neîncredere, văzând cum se mişcă lucrurile la noi, în general. Dă din cap, nu mai zice nimic, îşi ridică ochii spre Cer, ca şi cum de acolo ar trebui să vină acel necesar imbold pentru noi, muritorii.

Poezia culorilor oglindite în lac

Cum am ajuns aici, a zis „hai să mergem pe partea cealaltă a lacului, să fotografiaţi mănăstirea în toată splendoarea ei”, e sprinten omul acesta, cu toată sutana-i neagră şi cu părul care începe să-i încărunţească. Îi simt neliniştea celui care nu stă o clipă locului. Ajungem deci pe malul de care vorbise mai devreme. „Cetatea”, cum o defineşte de-a lungul discuţiei noastre, e înconjurată aproape din toate părţile de ape, adică de lacul Căldăruşani. Construcţia se află pe o peninsulă. Bărbatul îşi dezvăluie şi latura poetică, zicându-mi că în anumite perioade, când văzduhul e liniştit şi lacul se preface în oglindă, natura zugrăveşte turlele în luciul asediat de pădure şi de miresmele sale.

 De ce îi spuneţi „cetate”? Aşa erau mănăstirile în vremile de restrişte, când oamenii fugeau de năvălitori. Chiar şi credinţa se refugia din calea hoardelor păgâne. Nu mai spui de domnitori. Aşa şi cu Matei Basarab, ctitorul mănăstirii Căldăruşani, la 1637, care şi-a făcut aici o Sală a Tronului, ca un fel de capitală vremelnică, pe care însă nu se știe dacă a și folosit-o ca atare vreodată.

Se face linişte. Primăvara înmugureşte în fiece colţişor din jurul nostru. Lacul, deşi vast, cum nici nu-l poţi cuprinde cu privirea, pe 330 de hectare ale sale, este alimentat din izvoare subterane, reţeaua hidrografică prelungindu-se printr-un braţ spre acumulările din Săftica şi de la Ciurel. Nu suntem departe de Bucureşti. La ceva mai mult de 30 de kilometri sau 40 de minute de mers cu maşina. În vecinătate se află localităţile Lipia şi Gruiu, Moara Vlăsiei şi Grădiştea.

FOTO MARIUS VLAD: Paraclisul de cimitir, alături de biserica mare, vor intra în refacere cu bani europeni

Matei Basarab și călugării

A fost odată, demult, un domnitor, Matei Basarab, care în fruntea oasei sale se îndrepta spre partea de sub munte a Ţării Româneşti, spre Prahova de azi, să-şi pună sabia de-a curmezişul oştenilor lui Vasile Lupu. Cel care, în mod evident cu ajutorul turcilor, dorea să-i ia tronul. Era într-o primăvară, ca acum, şi în postul Paştelui, tot ca în momentul de faţă, când Matei trece prin locurile acestea şi zăreşte colţul de rai în care vrea pe dată să se oprească.

Observă pe limba de pământ o zgribulită biserică şi se apropie. Îi iese în întâmpinare un bătrân călugăr. Apoi apar şi alţi confraţi de-ai săi. La acea vreme, conducătorul obştei monahale era părintele Partenie. Nu e deloc o legendă ce aflaţi, ci a rămas scrierea ca atare de la monahul Casian Cernicanu, autor al unei cărţi care se intitulează „Istoria Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldoroşani”, atenţie, după vechea pronunţie.

Biserica, dimpreună cu restul chiliilor, ar fi existat cu cel puţin un secol înainte de întâmplarea care îl are în centrul atenţiei pe Matei Basarab. Ce ştim este că domnitorul promite ridicarea unei mănăstiri pe acest tărâm apărat de sfinte moaște, dar le cere călugărilor, în schimb, să se roage pentru izbânda lui. Însă bătălia nu a mai avut loc. Domnul se întâlneşte cu rivalul său, mai spre nord, în dreptul localităţii Gherghiţa, şi cad la o anume înţelegere, în aşa fel încât să nu existe vărsare de sânge.

La puţin timp după aceea, trecând Paştile, începe să se contureze promisiunea voievodului. Apar arhitecţii şi constructorii şi în acelaşi an, 1637, cum am arătat şi mai sus, biserica cea mare, pe care o vedem şi azi ca fiind centrul întregii structuri monastice, e înălţată, inaugurarea fiind consemnată în 26 octombrie. Nu poţi să nu remarci cât de repede s-a lucrat, deşi construcția îţi dă, din prima clipă în care o priveşti, senzaţia de greutate, de semeţie. Şi nu e doar o impresie, când zidurile de piatră au pe alocuri grosimea de un metru. Odată cu trecerea secolelor au fost adăugate şi alte elemente arhitecturale, împlinindu-se imaginea care ţi se dezvăluie în toată splenodarea sa.

 

FOTO MARIUS VLAD: Unicul loc din România unde știința și biserica se afl ă într-o bună conviețuire din 1961

„Observatorul Geodinamic Căldăruşani”

Schimbăm brusc macazul naraţiunii, ca să venim mult mai aproape de zilele noastre, în anul 1961. Părintele Lavrentie îmi zice că „aici există singura colaborare între ştiinţă şi biserică”, din România. Cum aşa? Îmi vorbeşte despre o doamnă cercetător care se află pe acest plai, în mijlocul aparatelor sale, încă de la începuturile observaţiilor, dar fără să intre în detalii pe care totuşi nu le stăpâneşte. „Hai, mai bine, să o cunoaşteţi!”, e clar că nu pot refuza o asemenea propunere.

De data asta, părăsim incinta mănăstirii, străbătând vecinătatea în care se află diverse clădiri, unele cu rol administrativ, dar nu numai, pentru că şi acolo mă aşteaptă suprize, veţi vedea mai târziu. În fine, ne îndreptăm, din nou, spre malul apei. Pe o culme grăbită parcă s-o ia la vale se află o casă bine ancorată în pământul pietros, a cărei arhitectură vorbeşte singură de timpul care a trecut peste ea, fără să-i ştirbească ceva din vehea aură. Privirea ţi-e întâmpinată de o jucăuşă grădină, în petale şi tulpini, din mijlocul căreia răsare o placă sprijinită pe trei picioare pe care scrie „Academia Română. Institutul de Geodinamică. Observatorul Geodinamic Căldăruşani”.

Mareea terestră

Fac cunoştinţă cu Eugenia Simion, care se recomandă geofizician. Îmi pune de la început condiţia să nu o fotografiez, și nici s-o descos despre viața ei, aici, nedorind să iasă în evidenţă. „Oricum, cercetătorii nu sunt băgaţi în seamă”. Îi dau, din păcate, dreptate. Ba chiar e mirată că un jurnalist se interesează de aspecetele acestea tehnice. E de acord să spună câte ceva despre munca ei, însă o rog să-mi descrie simplu, ca pentru un neştiutor în ale exactităţii cifrelor.

Îmi defineşte la început clinometria, ca ştiinţă menită să ţină sub observaţie mareea terestră. Fenomenul e influenţat de atracţia „lunisolară”. În esenţă, deşi scoarţa terestră ni se pare stabilă, cum se zice, „stai cu picioarele pe pământ”, pe ceva solid, ei bine, nu e deloc aşa. Avem sub picioarele noastre unduiri pe care nu le percepem, hai să spunem ca nişte valuri, care se contractă şi se dilată, dirijate, dacă ne putem exprima astfel, de interacţiunea Terrei cu Soarele şi cu Luna.

 Înțelegerea între Patriarhie și Academie

Anul 1961, când are loc debutul cerectărilor de la Căldăruşani, mai întâi cu câteva aparate montate în beciul cel mare al mănăstirii, nu e întâmplător, pentru că atunci se produce o eclipsă totală de Soare, în 15 februarie, vizibilă şi de pe teritoriul ţării noastre. Două instituţii fundamentale, Academia şi Patriarhia, îşi dau mâna pentru sprijinirea dezideratului ştiinţific.

În speţă patriarhul Iustinian şi stareţul de atunci al acestei mănăstiri, Gherasim Cristea, pe de-o parte, şi oameni de vază ai inteligenţei româneşti, precum academicianul Sabba Ştefănescu, Institutul de Geodinamică purtându-i astăzi numele, la care se adaugă inginerul Dorel Zugrăvescu, academicianul Liviu Constantinescu şi inginerul Andrei Soare. „Este important să fie amintită contribuţia lor”, simt tremurul unei voci legată pe viaţă de profesiunea sa.

Locul retras, esențial pentru știință

Doamna Simion mă conduce spre laboratorul cu aparate şi grafice. Asemeni impulsurilor unei inimi, cu săgeţi care urcă şi coboară, minut după minut şi oră după oră, astfel inspiră şi respiră scoarţa terestră, de ordinul micronilor. Există şi alte echipamente, însă pe acelea nu poate să mi le dezvăluie.

Vreau să ştiu totuşi de ce aici, la Caldăruşani, se află un asemenea edificiu al înaltei tehnologii. Pentru că, aşa cum remarcasem de când am sosit, este o adevărată patrie a liniştii, a nemişcării provocate de om, departe de agitaţia urbană, de reţelele electrice, de şosele, de perturbări de orice fel.

E drept însă că şi în alte locuri din România se găsesc staţii similare de observaţie. În aceleaşi condiţii, retrase. Numai că doar în acest punct de pe harta țării ştiinţa s-a întâlnit cu biserica. Şi convieţuiesc fără probleme. În încheiere, aflu că rapoartele întocmite de români se alătură, prin strânsă colaborare, cu cele ale institutelor similare din Belgia şi din Japonia, conturându-se un adevărat concert mondial al clinometrelor.

 

Pe urmele lui Grigorescu

Părintele Lavrentie mă invită să ne întoarcem din nou în trecut, ajungând până în anul 1854, când la poarta Căldăruşanilor bate un puştan de 16 ani, venit spre şlefuirea talentului său în şcoala de pictură înfiinţată, aici, încă din 1778 de călugărul Evghenie Lazăr. Tânărul la care mă refer e nimeni altul decât Nicolae Grigorescu. În muzeul Mănăstirii sunt expuse icoane pe care pictorul le-a realizat cât a stat aici, timp de doi ani, până în 1856. Mi se atrage atenţia asupra uneia de mici dimensiuni. Nu poate fi exclusă ipoteza unui autoportret.

Sunt invitat să mă uit cu atenţie la aureola din jurul capului sfinţilor. În general, aceasta se prezintă sub formă de cerc, pe la toate bisericile. Nu şi în specificul şcolii de pictură al cărui invitat sunt. Obiceiul apare în cu totul altă formă. Cercul este înlocuit cu raze de soare. Grigorescu însuşi pictează după acest şablon.

Şcoala de pictură nu a fost nici pe departe unica deschidere a mănăstirii în raport cu lumea din jur. Au fost înfiinţate ateliere de fierărie, de croitorie, blănărie şi tâmplărie. Tot atâtea posibilităţi pentru copii, din localităţile împrejmuitoare ori de mai departe, să înveţe o meserie.

FOTO MARIUS VLAD:  Mănăstirea Căldărușani a fost o școală de pictură de prim rang, în care Nicolae Grigorescu a pictat icoane de la 16 ani

Sub zodia artei, în pinacotecă

Vă mai dau un indiciu, în cazul în care pașii vă vor purta vreodată spre această oază de frumusețe. Și nu e deloc exclus, mănăstirea fiind vizitată anual de 7.000 de oameni, din țară, mai ales, dar și din străinătate. Nu rataţi, așadar, pinacoteca. Descoperind colecţia de pictură a lui Ghenadie Petrescu, cel care a fost episcop al Argeșului între 1875 și 1893 și stareţ în Căldărușani între 1905 şi 1918. A fost un promotor al artelor și totodată un colecționar cu viziune asupra valorii pictorilor autohtoni.

Veţi rămâne cu siguranţă fără glas, la fel cum eu însumi am trăit senzația, în faţa unor opere de certă valoare, precum „Îngerul păzitor“, de Sava Henția, tablou de la 1885, „Iisus după Înviere“, de același autor, din 1888, „Răstignirea Domnului“, sub semnătura lui Gheorghe Tătărescu, din 1881, „Iisus Hristos arătându-Se Mariei Magdalena“, de Ion Bărbulescu, datat 1889, „Intrarea împăratului Traian în Sarmisegetusa“, de Sava Henția, în 1880. Sunt doar câteva exemple dintr-o amplă listă.

Nu mai spun de clădirea în sine, dată în folosință în 1850, definită prin unghiuri neobișnuit de drepte, complet refăcută în anii din urmă și dotată cu cele mai moderne sisteme de protecție, cu nenumărate încăperi în care aerul este tot timpul păstrat la o anumită temperatură. „Este unica pinacotecă din România într-un spațiu de cult“, scoate în evidență acest aspect părintele Lavrentie.

 

Pilda mitropolitului Grigorie Dascălul

La final, o pildă legată de ce înseamnă să fii om, fără să îţi scoţi în evidenţă rangurile, oricum efemere. În biserica mare sunt moaştele sfântului Grigorie Dascălul, mitropolit al Ţării Româneşti între 1824 şi 1834. Acelaşi inimos ghid pe care îl am lângă mine de câteva ore bune îmi spune, pe scurt, povestea celui ce a slujit lui Dumnezeu sub acoperământul cerului din partea asta de ţară. Născut în Bucureşti, în 1765, învaţă la Academia de la Sfântul Sava. Devine ucenic al lui Paisie Velicicovschi, considerat un adevărat reformator al monahismului în Europa de Răsărit.

FOTO MARIUS VLAD: Moaștele Mitropolitului Grigorie Dascălu

 În 1824, domnitorul Grigore Ghica trimite la Căldăruşani o solie, cu tot cu trăsura aferentă, îndemnându-l pe Grigorie să accepte statutul de mitropolit. Deşi, cu greu, îşi dă acordul, omul nu vrea sub nicio formă să beneficieze de serviciile de transport domneşti, ci preferă să plece pe jos până în Capitală, pe cărări de pădure numai de el ştiute.

 Îl apucă noaptea şi vrea să se adăpostească undeva. Era în satul Dascălu şi bate la prima poartă care îi iese în cale. Cel care îi deschide, văzând un călător ponosit, îl trimite să doarmă în cocina porcilor. Acolo se duce oaspetele, fără să scoată un cuvânt despre ce hram poartă.

A doua zi, dimineaţă, stăpânul casei îl întreabă, în derâdere, cum a dormit. „S-au purtat bine porcii”, i-a răspuns străinul, sec, apoi şi-a văzut de drum. Grigorie Dascălul a rămas în conștiința neamului său drept ierarhul care a restaurant Catedrala Mitropolitană din Bucureşti şi a dispus traducerea, în Limba Română, a lucrării „Viaţa sfinţilor”, considerând-o „folositoare pentru formarea duhovnicească şi luminarea sufletelor credincioşilor”. Când te închini în faţa unui asemenea reper al istoriei noastre, ai ce învăţa!