Clipele de haos dintre 13-15 iunie 1990 au fost trăite pe viu nu doar de bucureştenii îngroziţi: trei prestigioşi jurnalişti străini povestesc pentru EVZ cum s-au lovit de zidul de ură de la Mineriadă
Pe William McPherson, laureat, în 1977, al premiului Pulitzer pentru Critică, minerii l-au prins şi l-au bătut, pe 14 iunie 1990, chiar lângă clădirea guvernului. N-a contat nici că era cetăţean american, nici că era scriitor şi ziarist la prestigiosul cotidian „Washington Post”, nici că era un om respectabil, în vârstă de 57 de ani pe atunci. L-au îmbrâncit, l-au lovit cu pumnii şi i-au luat actele.
Se poate spune că Bill, cum îi place lui William McPherson să i se mai spună, a văzut cea mai sângeroasă mineriadă din istoria post-decembristă mult mai de aproape decât mulţi români. Însă nu l-a speriat. A fost atât de intrigat şi uimit de cele ce se petreceau aici încât a mai rămas câţiva ani. Cu gând să scrie o carte, încă neterminată.
Trei corespondenţi
Experienţele trăite de William McPherson în primele şase luni într-o Românie cuprinsă de haos au făcut subiectul unui excepţional articol din revista „Granta”, intitulat „What Went Wrong?” („Unde s-a greşit?”). Textul culminează cu violenţele din zilele de 13-15 iunie 1990, la care Bill, alături de colegii săi corespondenţi străini trimişi să relateze din România, Alec Russell şi Catherine Adams, au fost martori.
Astăzi, la 20 de ani de la violenţe, William McPherson, Alec Russell şi Catherine Adams povestesc pentru „Evenimentul zilei” ce au văzut, auzit şi explică mecanismul prin care România a ajuns subiect de prima pagină în presa occidentală, sub titluri ce şocau şi fotografii cu violenţe. ÎN MIEZUL VIOLENŢEI
„Cei de acolo au decis să mă ia pe mine la bătaie”
Bill McPherson a ajuns să petreacă câţiva ani buni în România „din întâmplare”. Iniţial, plănuise o deplasare de doar trei zile în România. Lucrurile au devenit însă din ce în ce mai ciudate, proteste izbucneau la tot pasul, România deschidea ochii după comunism, iar Bill era din ce în ce mai intrigat.
„Pur şi simplu n-am putut înţelege imediat ce se petrecea în ţara asta şi nu mai văzusem nicăieri în lume aşa ceva. Am vrut să lămuresc lucrurile. Aşa că totul a început treptat să devină din ce în ce mai ciudat şi am hotărât să scriu o carte despre asta”, spune Bill.
România şi tulburările anului 1990 de aici apăreau ca o enigmă pentru ziaristul de la „Washington Post”. De asta şi-a notat, lucid, mai tot ce l-a frapat în lunile de până la violenţe.
În primul rând, în vizitele făcute de Bill în Bucureştiul cuprins de protestele din Piaţa Universităţii, ziaristul a observat că acolo nu erau acei „golani” de care vorbise Ion Iliescu în parlament. „Mi-am dat seama că era ridicol ce spunea Iliescu! Erau studenţi, intelectuali, am văzut şi un profesor de antropologie acolo”, spune Bill McPherson.
După alegerile din mai, însă, spune ziaristul, mulţimea s-a schimbat văzând cu ochii. În notiţele sale de lucru, Bill consemna cum cineva îi oferise, noaptea, în piaţă, whisky, prostituate şi valută. „Mulţimea nu mai era aceeaşi”, spune William McPherson. Însă noaptea dintre 12-13 iunie, în care poliţia a intrat în forţă în demonstranţii din piaţă, a venit pe neaşteptate.
O femeie cu flori în mână
Pentru Bill, noaptea dintre 12 şi 13 iunie 1990 a început cu un „strigăt în depărtare”. Şi cu o explozie. De la balconul hotelului unde locuia a putut vedea un nor de fum negru ridicându-se dinspre Piaţa Universităţii. Afară ploua, Piaţa Universităţii ardea şi, oricât de absurd ar părea, Bill McPherson s-a întors să caute o umbrelă.
Ploaia era însă ultima dintre problemele care se revărsau peste Capitală. Bill a văzut cum pe străzi autobuzele ardeau, lume alerga disperată, căutând scăpare. Astăzi, la 20 de ani de la evenimente, ziaristul american crede că totul a fost o provocare. „Pentru că piaţa era aproape goală! Nu protestatarii au creat acele distrugeri din stradă, din noaptea de 13 iunie”, spune Bill.
A văzut lucruri teribile. A văzut cum cineva a aruncat o bombă. Şi cum s-a tras direct în populaţie. „Eram pe lângă clădirea Universităţii. Era foarte mult zgomot şi mulţi oameni. Şi, undeva departe, venind dinspre Operă, puteai să distingi soldaţi sau poliţişti, poate şi tancuri, în tot zgomotul ăla. Eram cu un tip, a trebuit să-l trag jos, la pământ şi i-am zis, «Ai grijă, astea-s gloanţe reale!»”, povesteşte William McPherson.
Imagini puternice din acele clipe îl urmăresc şi azi pe ziaristul american. Şi, dincolo de violenţe, o scenă de un calm rupt parcă dintr-o lume paralelă: „În toată violenţa aia, am văzut pe bulevardul Bălcescu o femeie care se plimba cu flori în mână, de parcă nimic nu se întâmpla. La două străzi mai jos de tot dezastrul, era femeia asta, care trecea! N-am uitat niciodată imaginea asta!”, spune Bill McPherson.
Sosesc minerii
În noaptea de 13 spre 14 iunie, Bill s-a refugiat alături de colegul său de la „Daily Telegraph”, Alec Russell, în camera acestuia de la Intercontinental. Minerii încă nu veniseră. Ora 5 a adus peste centrul Bucureştiului un „zgomot ciudat”.
„Am ieşit la balcon. Era în zori, încă întuneric. Treptat am văzut că erau minerii, cu furtunele lor şi lămpile licărind. Nu mai era nimeni, doar minerii şi câţiva oameni ce păreau oficiali, cum ar fi Cristian Unteanu, purtătorul de cuvânt al guvernului de atunci. Din ce am văzut, el le dădea indicaţii minerilor. Cu toţii am rămas cu impresia că totul era sub controlul guvernului”, spune Bill.
Au văzut atunci cum erau conduşi minerii spre facultatea de Arhitectură, pe care au distrus-o. Cum simpli trecători erau bătuţi îngrozitor. „O noapte teribilă”. Nimeni nu mai era în siguranţă.
Cum l-au bătut pe William McPherson
Pe William McPherson l-au bătut pe 14 iunie, chiar lângă clădirea guvernului. Nu mai e clar dacă erau mineri sau soldaţi sau ambele. Era cu Alec Russell, când i-a atras atenţia, pe la Victoriei, un cuplu de americani ce se plimbau de parcă nu vedeau că oraşul era cuprins de violenţă. Cei doi fost luaţi pe sus de câţiva „oameni de bine”. „Am alergat către ei şi i-am întrebat dacă sunt americani. I-au lăsat pe ei să plece, cred că şi-au dat seama poliţiştii sau ce erau că făcuseră o greşeală. Aşa că cei de acolo au decis să mă ia pe mine la bătaie”, povesteşte Bill.
I-au luat paşaportul, acreditările, l-au lovit. „Nu eram speriat, ci mai degrabă supărat. Şi a intervenit tipul ăsta, în uniformă, a strigat la mine, însă mi-am dat seama că de fapt vroia să-i oprească. Mi-a zis să ne cărăm de acolo. Ne-am întors la Intercontinental pe străduţe lăturalnice, ca să nu mai dăm iar de alte grupuri”.
Astăzi, când povesteşte momentul, ziaristul american zice că are un mare regret: i-au rupt cămaşa, una albastră, una dintre preferatele lui. Încă o mai păstrează şi azi, un fel de suvenir al acelor clipe ciudate.
Bill McPherson şi-a recuperat actele doar după ce s-a dus hotătât la biroul lui Cristian Unteanu, la Intercontinental, şi i-a zis: „Domnule Unteanu, este inadmisibil! M-aţi bătut şi acum mi-aţi luat acreditările!”.
Bill povesteşte că Unteanu i-a cerut să-l însoţească la Ministerul de Externe, unde i-a zis să aştepte pe hol, cât i-a adus paşaportul şi acreditările. „Acolo auzeam cum, prin intrarea din partea vestică a clădirii, erau târâţi unii oameni arestaţi. Ţipau, era oribil! În maşină, Unteanu mi-a spus că-mi poate aranja un interviu cu Petre Roman, cu condiţia să scriu exact ce-mi spune el. Nu mi-a păsat de asta. Ştiam ce putea să spună primul ministru, urma să mintă”.
Strigăte, dincolo de zid
Ce mai putea face în acea zi oribilă de 14 iunie un ziarist străin cu experienţa lui Bill după ce a fost bătut şi umilit în România? El unul s-a dus la o întâlnire cu nişte intelectuali, la restaurantul Uniunii Scriitorilor. „Evident, am întârziat mult la masă”, glumeşte ziaristul. „Încă mai purtam cămaşa albastră ruptă de mineri. Am avut ce povesti la prânz”, spune, cu umor. Mâncarea era ieftină şi bună. Terasa era răcoroasă şi, dincolo de ziduri, puteai auzi strigtele minerilor ce treceau pe stradă.
Câteva zile mai târziu, de la balconul camerei sale din Intercontinental, Bill a auzit cum se cânta „Deşteaptă-te, române!”. Ziaristul american notează că l-a cuprins tristeţea: „Mi s-a părut atât de trist că „revoluţia” din decembrie se transformase în teroarea violentă din iunie. Ochii mi s-au umplut de lacrimi când am auzit «Deşteaptă-te, române!». Euforia din decembrie, cu sacrificiul ei teribil, se transformase în asta, iar oamenii încă mai mureau”.
PRINTRE MINERI
„Ca mulţi dintre români, minerii au fost manipulaţi”
La o analiză „la rece”, William McPherson crede că toată intervenţia în forţă pentru câteva sute de oameni rămaşi în piaţă se poate reduce, scurt, la o descriere în câteva cuvinte: „guvernul era paranoic”. De asta, crede el, au fost chemaţi şi minerii. „Acţiunile domnului Iliescu în noaptea aceea de 13 au fost ridicole. Pentru că puteau trimite maxim o sută de poliţişti şi i-ar fi împrăştiat pe cei din piaţă”, spune ziaristul.
Într-un mod ciudat, instinctiv parcă, pe Bill îl atrăsese Valea Jiului şi destinul minerilor de acolo încă dinainte de mineriadă. Făcuse o vizită încă din martie, când a observat că Petroşaniul era plin de securişti. Apoi a tot revenit, inclusiv după violenţele din iunie. Ca o concluzie: „Ca mulţi dintre români, minerii au fost manipulaţi. Oamenii în grupuri pot face lucruri oribile. E valabil pentru oamenii de peste tot în lume. Unul dintre rolurile principale ale guvernelor ar fi să scoată ce e mai bun din oameni, nu ce e mai rău. Religia, la fel. Comuniştii, în ciuda idealurilor lor înalte, nu au putut face asta. Civilizaţia este ceva foarte fragil. Torturile la care americanii i-au supus pe semenii lor la Abu Ghraib e dovada acestui lucru. Iată o frază pe care am citit-o în urmă cu mulţi ani: „Normalitatea este pentru nebunie ce este coaja pentru ou””.
Alec Russell: „Minerii parcă aveau creierele spălate”
Alec Russell, trimis special al „Daily Telegraph” la Mineriada din 13-15 iunie 1990, prieten cu Bill McPherson, a fost martor, alături de acesta, la violenţele care au curpins Capitala. A transmis către ziarul său ceea ce presa din România nu-şi permitea să spună pe atunci: că totul aducea a manipulare.
EVZ: De cât timp eraţi la Bucureşti şi care era sarcina dumneavoastră atunci? Alec Russell: Lucram la Bucureşti încă din ianuarie 1990. Eram corespondent aici pentru ziarul „Daily Telegraph”, din Londra. Pe atunci ziarul dădea o importanţă deosebită secţiei de ştiri externe şi urmăream evenimentele din România foarte atent.
Până pe 13 iunie a fost vreun semn că demonstraţia s-ar fi transformat în ceva violent? Împreună cu mai mulţi jurnalişti străini am fost martor şi la sosirile minerilor din ianuarie şi februarie, cu acelaşi pretext, ca să „asigure ordinea”. Aşa că ştiam că s-ar putea întâmpla din nou. Dar adevărul este că nu mi-am imaginat niciodată că va fi aşa mineriada asta. Pentru că până pe 13 iunie, demonstraţia din piaţă s-a potolit şi părea că totul va dispărea firesc, fără urme.
Ce gândeaţi despre protestatarii din Piaţa Universităţii? Autorităţile îi numiseră „golani”... Era un grup tare amestecat. Erau foarte mulţi demonstranţi sinceri anti-guvern, care credeau cu pasiune în idealurile Revoluţiei care fuseseră trădate de FSN. Printre ei erau studenţi, profesori universitari şi susţinători au partidelor istorice. Cu timpul, însă, mulţi dintre aceştia au plecat şi demonstraţia devenise un magnet pentru oameni fără ocupaţie, pentru vagabonzi, câţiva dintre ei putând fi încadraţi în ce spuseseră autorităţile, acei „golani” de care vorbise Iliescu. Dar şi aşa asta nu justifică cu nimic intervenţia brutală a autorităţilor.
Aţi văzut cum a „erupt” totul, pe 13... Ce n-am văzut a fost cum au venit poliţiştii în dimineaţa de 13 iunie. Dar am fost martor la evenimentele dramatice din următoarele 48 de ore. Pe 13 mi-am împărţit timpul între monitorizarea evenimentelor din piaţă şi articolele pe care trebuia să le trimit la Londra, prin telefon, de la centrul de presă din hotelul „Bucureşti”. În seara aceea, târziu, am văzut cum trupele au intervenit şi au deschis focul asupra protestatarilor, după ce fusese incendiat sediul poliţiei şi unul dintre sediile Securităţii. În dimineaţa aceea am privit de la fereastra camerei de la hotelul Intercontinental cum au venit minerii şi au început să atace simpli trecători. A fost o scenă foarte brutală. Au atacat la întâmplare pe oricine avea ghinionul să se afle în centru la ora aceea. Câteva victime au fost lăsate cu sângele ţâşnind pe faţă după ce au fost loviţi cu bare metalice şi furtunuri de la mină. Era foarte periculos în special pentru români să iasă pe stradă. Erai bătut doar pentru că treceai pe lângă mineri.
Aţi vorbit cu minerii? Ce spuneau? Minerii insistau că ei erau acolo pentru a repune în drepturi democraţia. Mulţi parcă aveau creierele spălate, răspundeau la întrebări cu răspunsuri gata pregătite dinainte. Erau foarte bucuroşi să spună de unde vin, însă refuzau să recunoască că bătăile erau o greşeală. Printre mineri erau câţiva oameni îmbrăcaţi în civili, care păreau că le dădeau ordine.
Care era reacţia la Londra, după ce trimiteaţi articolele din România? Am scris o serie de articole lungi şi dramatice în acele zile. Editorii mei nu erau chiar şocaţi de ce citeau. Urmăriseră ce se petrecea în România de la distanţă şi îşi formaseră o părere proastă despre cum acţiona guvernul lui Iliescu şi felul în care se raporta la idealurile democratice. Apoi, era un lucru recunoscut că România suferise mai mult decât majoritatea ţărilor care fuseseră sub comunism, de asta se aşteptau toţi ca trecerea către democraţie să aibă un impact mai puternic.
Aţi întâmpinat probleme cât aţi documentat pe străzi în acele zile? Aţi fost agresat în vreun fel? Uitându-mă acum în trecut, mi se pare remarcabil de fapt cât de uşor era să scrii din stradă. Mergeam pe străzi chiar în timp ce scene oribile se petreceau lângă noi. Eu am fost atacat o dată, lângă Piaţa Victoriei, eram cu prietenul meu Bill McPherson de la „Washington Post”. Ne-a acostat un grup - de mineri sau soldaţi şi mineri, cred - care ne-au împins şi pe Bill l-au pocnit. Incidentul nu a durat mult, după ce am fost chestionaţi în clădirea Ministerului de Externe ne-au dat actele înapoi. În acele zile aveai impresia ba că eşti într-un stat totalitarist, ba într-un stat funcţional.
Câte victime aţi aflat atunci că au fost? Nici azi nu există o concluzie clară cu privire la acest aspect... Habar n-am câţi oameni au fost ucişi. Instinctul meu îmi spune însă că o sută de victime, câte se presupune că ar fi fost, e totuşi mult exagerat. Ar fi fost mult mai multe rude care să plângă după o sută de oameni. Cred că zvonurile acestea legate de numărul de victime a apărut tocmai din lipsa de deschidere a guvernului de atunci. Au fost însă cu siguranţă mai multe persoane împuşcate pe 13 iunie. Am văzut şi am vorbit eu cu zeci de răniţi după bătăi. Rănile lor erau oribile, dar adevărul este că era totuşi foarte dificil să omori cu măciuca pe cineva.
Ce părere v-a făcut gestul lui Ion Iliescu de a le mulţumi minerilor? A fost un act cinic, dar de înţeles când vine vorba de politicieni. El însă ar fi trebuit să demisioneze imediat după incident, însă lucrul ăsta nu părea realist încă de atunci. Am vorbit cu Iliescu după aproape un deceniu de la mineriadă. A încercat să mascheze ce gândea, cum se întâmplă mereu cu politicienii.
Cine credeţi că a fost vinovat pentru violenţele de atunci? Cred că adevăratul vinovat a fost Ceauşescu, care a brutalizat societatea română. Moştenirea lui era una de neîncredere şi paranoia, de violenţă. La fel, vinovat este Iliescu care a reacţionat la opoziţia politică mai degrabă în maniera unui funcţionar comunist decât ca un prototip democrat, cum pretindea că este. Bănuiesc că a panicat în faţa mişcărilor sociale şi a exagerat, însă asta nu e o scuză pentru actul teribil de reprimare prin violenţă, pentru care nimeni nu a răspuns în justiţie.
Cât de mult rău credeţi că au făcut zilele de 13-15 iunie 1990 imaginii României peste graniţă? A fost ceva dezastruos. A fost nevoie de aproape un deceniu ca România să scape de reputaţia din urma evenimentelor.
DE LA BALCON
Catherine Adams: „Mi-am implorat colegii să intre înapoi în cameră”
Corespondentul de la Bucureşti, din iunie 1990, al ziarului londonez „The Times”, Catherine Adams nu se aştepta ca violenţele să izbucnească chiar în noaptea de 13 iunie. De fapt, povesteşte astăzi jurnalista, când totul era pe punctul să explodeze, dădea o petrecere în apartamentul închiriat de ea, alături de mulţi alţi ziarişti străini.
„În lunile dinainte mineriadei, cu toţii ne aşteptam ca protestele să fie rezolvate într-un fel sau altul, ori prin forţă, ori prin negociere”, spune Catherine Adams. Până în zilele acelea, Piaţa Universităţii fusese, şi pentru ziarista britanică, un loc în care plutea o atmosferă de „solidaritate, omenie şi debatere politică”. „Îmi amintesc cât de mult îmi plăceau discursurile de seară, cântecele şi umorul, mai ales sloganurile isteţe şi rescrierea unor melodii celebre pe versuri politice. Cum era „Don’t worry, be happy” a lui Bobby Ferrin pe versurile „Stalin, Hitler, Ceauşescu/şi acuma – Iliescu/don´t worry/be happy!”, cântată de la balcon.
Exista şi furie şi pasiune în piaţă, furie simţită mai ales de oamenii care simţeau că Revoluţia fusese furată. Am intervievat un grevist al foamei, l-am tot vizitat după. Nu am niciun dubiu în privinţa integrităţii sale”, povesteşte Catherine Adams.
Un poliţist cu „expresia amorţită de violenţă”
Apoi a venit noaptea de 13 şi vestea că poliţia intrase în forţă în piaţă. „Am plecat imediat acolo şi am ajuns când poliţia sălta oamenii de pe stradă şi-i forţa să intre în dube. Am văzut când l-au luat şi pe un fotograf, cetăţean român, cred. Mi-e ruşine că n-am făcut nimic ca să intrervin, dar mi s-a făcut foarte frică când am văzut expresia cumva amorţită de la atâta violenţă a poliţistului. În noaptea aceea am văzut cum s-a tras în faţa Ministerului de Interne. Din mulţime, cineva a căzut. M-am pitit după roţile unei maşini ca să evit gloanţele. Am auzit apoi că sediul poliţiei fusese incendiat ceva mai devreme, o escaladare a violenţelor care m-a surprins, pentru că mie demonstranţii nu mi s-au părut deloc violenţi”.
Mai târziu, în dimineaţa aceea, rămăşiţele mulţimii din piaţă dispăruseră, în timp ce ultimele flăcări aprinse începeau să se stingă. „Oraşul era calm”.
Ca într-un film cu James Bond
În zori, de la balconul unei camere de la etajul 15, unde dezbateri aprinse se purtau pe tema evenimentelor între ziariştii străini, unul dintre cei prezenţi a remarcat ceva ciudat mişcându-se pe bulevard.
Era un val negru, apropiindu-se. „Sclipea ca marea”. Pe măsură ce s-a apropiat, cineva a gândit cu voce tare: „Or fi minerii…”. „Eu personal nu puteam crede aşa ceva!”, spune Catherine Adams. „Însă pe măsură ce priveam ce se întâmpla, sute şi sute de bărbaţi cu lămpi pe cască au început să se distingă. Minerii s-au strâns în piaţă, ne-au văzut la balcon şi au început să strige la noi să nu mai stăm acolo. Mi-a fost foarte frică. Auzisem că au intrat prin hotel şi că „vizitau” anumite camere. Mi-am implorat colegii să intre înapoi în cameră sau să facă poze de la alt balcon, dar au refuzat. Peste câteva ore, a apărut un elicopter. S-a oprit şi plutea în faţa balconului nostru, în timp ce unul dintre cei aflaţi în el ne-a făcut poze, timp de câteva minute bune, din uşă, cu un aparat foto foarte puternic. Era ca într-un film cu James Bond. Zburau atât de aproape că puteau oricând sări pe balcon”.
„Acolo unde minerii conduc şi pedepsesc”
Unul dintre reporterii de aici a folosit următoarea frază ca să descrie capitala României – „Bucureşti: acolo unde minerii conduc şi unde tot ei pedepsesc”. Lui Catherine Adams i s-a părut că e o descriere nepotrivită a realităţii. „Era clar că minerii habar n-aveau ce fac de fapt. Era foarte periculos să stai pe stradă. Îi admir pe colegii mei care au avut tăria să iasă, dar eu recunosc că am fost îngrozită când minerii ne-au dat de înţeles că şi noi suntem printre ţintele lor. Oricum, cred că aveau ordine doar să ne ameninţe, nu să ne rănească. Unul dintre colegii mei, Dan Perry, şeful biroului din zonă al Asociated Press de atunci a fost săltat de poliţişti şi împins într-o dubă, împreună cu mai mulţi români. Când a încercat să le spună că e ziarist străin, au început toţi oamenii din dubă să susţină acelaşi lucru”.
Catherine Adams a văzut de la balcon cum cineva a fost bătut îngrozitor, de mai mulţi indivizi, în fântâna de la Universitate. Mai târziu, pe stradă, a încercat să vorbească cu câţiva dintre mineri, să afle ce i-a împins spre violenţă. Fără prea mult succes. „Erau tipi tineri, încă murdari de cărbune de la mină. Au negat că ar fi fost plătiţi. Nu prea vroiau să vorbească sau era incoerenţi. Erau foarte mândri şi fericiţi că veniseră în Capitală, ca să „salveze ţara de la anarhie””, spune Catherine Adams.
După plecarea lor, Catherine a transmis zile întregi pentru prima pagină a ziarului „Times”, articole cu titluri ca „Gloata de mineri stăpâneşte Bucureştiul”. Şi apoi l-a văzut pe Iliescu mulţumind minerilor. Pentru presa străină, totul era clar: „Evenimentele au părut de la început orchestrate fără ruşine. Ca multe alte lucruri din acele zile. Doar în România am văzut un camion plin de susţinători ai guvernului, filmat de aproape, în timp ce trecea peste o mare de demonstranţi anit-FSN, rănindu-i. Era incredibil pentru noi toţi jurnaliştii străini că guvernul credea că putea scăpa cu astfel de manipulări. Însă chiar au scăpat”, spune jurnalista britanică.
LA MINĂ
Despre paranoia în România lui 1990
Ziarista a luat după violenţe calea Văii Jiului, pentru a demonta mecanismul manipulării. Aici a coborât, la îndemnul lui Miron Cozma, în mină. Minerii i-au spus toţi că regretă regimul comunist. Pe atunci, pentru Catherine poate că părea şocant. Acum, are altă părere.
„Când văd acum cum piaţa liberă a făcut ravagii în ţările din Europa de Est după 1989, pot să înţeleg de ce unii oameni credeau că e important să se păstreze părţi ale fostului sistem. Însă, dacă e să dăm vina pe cineva pentru cele petrecute în iunie 1990, cred că politicienii ar fi trebuit să dea un răspuns serios demonstranţilor şi anumiţi protagonişti, ca Iliescu, ar fi trebuit să demisioneze pentru a arăta că noua democraţie şi valul de sentimente colective din piaţă erau recunoscute. Ar fi fost atât de simplu să întocmească o comisie care să arunce un ochi peste cererilea demonstranţilor. Reprimarea violentă a protestului a fost total excesivă şi nelalocul ei. Aproape paranoică! Dar aşa a ajuns România pe prima pagină a ziarelor lumii”, spune Catherine Adams.
Imaginea reflectată inclusiv de articolele semnate de ea în „Times” asupra României, au trimis ţara într-o negură timp de aproape un deceniu.
Însă, crede jurnalista britanică, scenele cu mineri bâtând oameni nevinovaţi pe stradă au avut un impact mult mai mic decât o altă „oglindă” a României peste hotare.
„Corespondenţii care treceau pe acolo în acele zile, în special cei de pe departamentele economice, se refereau la România ca la „un spital de nebuni”. Cred că mai degrabă imaginile cu copii orfani au rămas în conştiinţa colectivă, şi nu cele cu mineri. Cel puţin aici în Marea Britanie”, spune Catherine Adams.