Trei victime ale Mineriadei din 13-15 iunie 1990 au rememorat ororile pe care le-au trăit pe străzile Capitalei şi în „lagărul” de la Măgurele.
Vlad Ciobanu a declarat pentru EVZ că pe atunci era secretarul general al Secţiei de Sculpură a Uniunii Artiştilor. „Pe stradă am văzut cu ochii mei bătăi. La Universitate, spre exemplu, îl băteau pe unul. Şi o femeie foarte frumoasă – atunci am văzut-o că, sigur, în momentele alea numai de uitat după femei nu îţi ardea – şi le-a spus: opriţivă, că deja aţi nenorocit-o! Şi o mână aproape leneşă, aşa, s-a întins şi a prins-o de păr... Şi când a izbit-o de zidul Universităţii – din femeia aia frumoasă! – a căzut o cârpă însângerată”, şi-a amintit sculptorul.
Procurorii militari au scris în rechizitoriul din Dosarul Mineriadei că la UM 0575 Măgurele, acolo unde au fost duse şi anchetate grupuri de sute de persoane, condiţiile erau asemănă- toare celor din lagărele de exterminare. Răzvan Turcu avea 18 ani pe atunci şi le-a trăit zece zile pe pielea lui.
Lagărul de la Măgurele
„Acolo ne-au băgat în garajul mare, au venit cu nişte garduri de plasă şi ne-au făcut ca un fel de culoar. Acolo m-au ţinut timp de zece zile. În fiecare seară venea o trupă din asta de băieţi, mari, solizi – ăştia dintre noi care erau mai în vărstă spuneau că sunt de la Securitate – şi se antrenau pe noi. Veneau şi ne luau la bătaie. În garaj eram separaţi: bărbaţii la bărbaţi, iar femeile cu copiii în altă parte. Ne-au rupt în bătaie zi de zi. Ne-au luat amprente, ne-au fotografiat, ne-au interogat. Ne puneau la cinematograful pe care-l aveau acolo cu lumina în ochi şi urmăreau filmările de la Televiziune, de la Poliţia Capitalei, cu cei care au vandalizat, să vadă dacă suntem noi.
Ne dădeau două mese pe zi: dimineaţă o felie de pâine groasă cu marmeladă şi după ora unu ne dădeau un singur fel, ciorbă la gamelă. Şi după aia, omorul de zi cu zi. Un singur lucru m-a marcat ca imagine, deşi eram copil: în garaj era o ţeavă care mergea de jur împrejur - bănuiesc că era de căldură - şi pe ea erau prinse gute, laţuri de gută. Atârnau, aşa...Nu erau pentru noi, dar fuseseră folosite, se vedeau urme de sânge pe pereţi. Bănuies că acolo s-au săvârşit şi altfel de nenorociri”, a relatat Răzvan Turcu.
Marian Stoica a fost cât pe ce să fie dus de viu la morgă. În urma bătăilor crunte a intrat în comă în subsolul Televiziunii.
„La 11 noaptea am intrat în comă, eu şi 13 colegi, şi aşa am ajuns la Spitalul Floreasca. Revenirea mea a fost la ora 6. M-am trezit în pielea goală, mă duceau către morgă. Puterea divină a făcut că acolo lucra o mătuşă de-a mea şi era chiar de serviciu, fiind asistentă. Când a venit domnul doctor Onaca, mătuşa mea i-a zis: domnule profesor, ăsta e nepotul meu! A ţipat între miliţieni. Iar doctorul Onaca a spus: îi daţi pastila asta, se duce sus. La ora 7 mătuşa mea a spus: gata, acu, Marinică, ia-ţi hainele şi fugi! Am fugit şi am stat trei luni închis în casă cu traumatism toraco-abdominal, cervical, cranio-cerebral şi gamba ruptă”, a declarat Marian Stoica pentru EVZ.