Cum facem de fiecare dată înaintea unui meci important al echipei naţionale, şi de această dată ne-am împărţit în două tabere: optimiştii cred că putem spera în revenirile liderilor Mutu şi Chivu, pesimiştii spun că ne facem de râs încercând să batem Franţa cu Dorel Stoica, Valerică Găman şi Gigel Bucur.
Deasupra noastră, a tuturor, se află, evident, selecţionerul Victor Piţurcă. Prea realist ca să-şi aleagă una din tabere înainte de disputarea meciului, o va face la finalul său. În cazul unei victorii, el e cel care a avut încredere în băieţi şi care, până la urmă, e principalul artizan al acestei minuni cu care nu ne vom mai întâlni zece ani de acum încolo, dacă nu va rămâne tot Piţurcă pe banca României. În cazul unei înfrângeri, nu există vinovaţi, există doar normalitatea lipsei de valoare a fotbalului românesc de care selecţionerul se tot străduieşte să ne convingă. Filosofia lui e simplă: când pierdem n-avem echipă, când câştigăm avem antrenor.
Dacă vom pierde cu Franţa, calificarea va fi departe, şi atunci ar fi timpul reconstrucţiei. Pe care n-o poate face un om care îl alungă pe Radu Ştefan după un meci prost în Serie A şi îl îmbrăţişează pe Tameş după un meci bun în Liga I. Reconstrucţia echipei naţionale este sinonimul demiterii lui Piţurcă!