În recentul caz al pedofilului criminal Johannes Visscher au apărut informații despre trecutul său, copilăria sa, care aproape că ar deschide și la noi o dezbatere de genul „și monștrii sunt oameni”.

Nu, după mine, monștrii nu sunt oameni și, tot după umila mea părere, astfel de indivizi trebuie cercetați și medical ca pe păduchi, doar pentru a afla metodele cele mai eficiente de stârpire a lor. Deocamdată, au apărut doar două intervenții care m-au deranjat, prima, venită prin intermediul presei olandeze, de la un vecin de-al criminalului, cum că plânge soarta lui Johannes, care s-a sinucis sub ochii poliției olandeze.

A doua, citită în Libertatea, este o intervenție a unei foste logodnice a lui Johannes Visscher, care ne îndeamnă să îl privim cu îngăduință: „Nu e un monstru, ci un om care a suferit mult!” Citesc destul de multă presă străină ca să îmi dau seama cât este de reală această aplecare a publicului occidental de a privi cu înțelegere agresorii, de a căuta explicații și scuze în educație, credință, ofense primite în trecut sau abuzuri la care ar fi fost supuși când erau copii. Eu privesc lucrurile astea profund retrograd.

De exemplu, în îndemnul logodnicei eu văd o ipocrizie fără margini și o voi explica. Ne spune să îl privim pe Johannes Visscher ca pe un om chinuit și să căutăm explicații/scuze în trecutul său. Femeia care ne aruncă accest îndemn ne spune, însă, că atunci când a aflat de condamnările mai vechi ale lui Visscher pentru hărțuire sexuală, s-a temut pentru fiica ei, adolescentă la acea oră!

Mai mult, aflarea adevărului despre cazierul logodnicului ei nu s-a consumat într-o seară de sinceritate când, mânat de iubire caldă, Johannes i-a spus „Știi, eu mai alerg cu pantalonii în vine după fetițe!”. Nicidecum, el i-a povestit despre condamnare silit de polițistul care se ocupa atunci de supravegherea sa.

O lăsăm pe logodnica neconsolată și mergem la o dezvăluire făcută de ziariștii de la PZN, publicație olandeză. Mama criminalului este și ea o femeie cu un destin tragic. Fiica unui bețiv care se sinucide la 48 de ani, ea și-a petrecut mult timp din viață prin clinici de psihiatrie.

La o astfel de internare se îndrăgostește de un tip venit la dezalcoolizare și fac un copil. Du-te la părinții Adrianei Mihaela Fieraru, ucisă la 11 ani după ce a fost răpită de un degenerat pe o stradă din Gura Șuții, să le spui asta!

O femeie cu probleme psihice face un copil cu un bețiv și ceri înțelegere de la niște oameni văduviți de lumina ochilor. Mama lui Visscher a scris și o carte în care își povestește experiențele de viață. Aflăm din paginile cărții că micuțul Johannes a fost bătut crunt de tată și abuzat de un frate mai mare, care a murit când avea 41 de ani.

Ce ar trebui să înțelegem noi de aici? Că personajul care-mi provoacă scârbă, Johannes Visscher, nu e un monstru născut, ci unul făcut de o societate strâmbă, care l-a lăsat de mai bine de 7 ani fără supraveghere medicală și de 6 fără vreun control de la Poliție, asta după ce i-a permis unui tată bețiv să îl calce în picioare din fragedă pruncie până la adolescență. Iar unicul răspuns al maică-sii a fost de a scrie o carte motivațională în care spune „că poți reuși și dacă pleci dintr-o familie cu probleme”, spre extazul pozitivilor din toată lumea care lăcrimează dacă văd un pisic orb, dar la violarea unei fete se mulțumesc să spună că „o societate deschisă acceptă diferențele de concepție dintre oameni și tradițiile noului venit, cu bune și cu rele”.

Mi-e scârbă!

Te-ar putea interesa și: