Dacă dai o căutare pe internet folosind drept cuvinte cheie „muzeu” și „Piața Victoriei” primele referințe le primești despre Muzeul Grigore Antipa și Muzeul Țăranului. Ambele au avut parte, în ultimii ani, de o mediatizare intensivă. Primul de pe urma faimoaselor sale colecții de animale împăiate sau conservate, dioramelor, precum și de pe urma expozițiilor temporare, cu vivarii cu te miri ce animăluțe și al doilea cunoscut în special pentru evenimentele culturale din incinta sa. Pe undeva e nedrept, pentru că, peste drum de ele, tot pe bulevardul Kiseleff, se găsește un alt muzeu, la fel de interesant: Muzeul Național de Geologie.

Entitate care are printre exponatele sale de bază: minerale, cuarțuri sau fosile și niște mulaje fabuloase cu dinozauri, cel puțin la fel de frumoase și expresive ca ale vecinilor de peste drum. Atât doar că dinozaurii de la Muzeul de Geologie sunt de-ai noștri. Și mai sunt, pe deasupra, și pitici, cam cât un om de înălțime medie. Iar ca ghid, dacă ai noroc, îl poți asculta pe un tânăr de 33 de ani care, doar uitându-se la o rocă, pe care tu nici măcar n-ai băga-o în seamă, îți poate spune o sumdenie de povești. Omul vorbește despre un banal bolovan cu pasiunea cu care un bijutier îți va descrie un diamant. Un om modern al eternei „Epoci de Piatră”.

De ce trovanți și nu nestemate?

Junele Adrian Pantia este absolvent al Facultății de Geologie-Geofizică a Universității București. „De mic, când mergeam la munte, îmi umpleam buzunarele cu pietricele strălucitoare. Duceam pietricele acasă și mă tot uitam la ele până la următoarea recoltă”, se amuză tânărul geolog originar din Botoșani. Dar de ce nu s-a îndrăgostit de diamante, safire, smaralde și alte nestemate? Sunt mai interesante ăstelalte. Adrian râde. „Sunt frumoase și granitele, skarnele – adică niște roci cu cristale mari bine definite, sau trovanții – așa-numitele «roci care cresc», de fapt niște pietre calcaroase care, atunci când sunt udate de ploaie, în mii de ani, își scot din «burtă» calcarul, ca o carcasă pe dinafară”, vorbește simplu, ca pentru un copil, expertul geolog. Când a dat la facultate gândul i-a fost să se îndrepte către paleontologie, spre dinozauri. „Numa’ că, fix în anu’ ăla, nu am avut ca materie paleontologia, ci cristalografia și mineralogia. M-a fascinat când am văzut ordinea absolută a aranjamentelor atomice și rigoarea modulelor geometrice. Când tai o piatră, la o felie de 0,03 milimetri, și vezi secțiunea în lumină polarizată la microscop, chiar și cele mai plictisitoare minerale îți dezvăluie culori vii și proprietăți ca ale nestematelor!”, se entuziasmează expertul în piatră seacă.

„Balaurul bondoc”, reptila cu pene care vâna în haită

Clădirea în care se află actualul Muzeu Național de Geologie a fost gândit, ca un loc de practică pentru studenții geologi. A fost, ințial, în 1908, primul sediu al Institulului Geologic al României, în subordinea căruia se află acum muzeul. Că muzeu a devenit abia după 1989. „Interesant este că, în timpul primului Război Mondial, în spatele imobilului s-au testat aruncătoarele de flăcări ale Armatei”, povestește geologul care avea doar patru ani la Revoluție.

Pentru copii, unii dintre cei mai frecvenți vizitatori, „power-play”-urile entității muzeale sunt mulajele după „balaurii” din Cretacic. Adrian Pantia ți-i prezintă, plastic: „Ăștia ar fi: Hatzegopterix – un păsăroi-reptilă cu anvergura aripilor de 12 metri, înălțimea de cinci metri, cam cât o girafă și un craniu de cinci metri lungime”. Mulajul din muzeu e mai modest. Cam la jumătate din dimensiunea reală. „Mai este și «Balaurul bondoc», adică prădătorul terestru suprem. Vâna în haită, la fel ca verii lui din America de Nord. Închpuiți-vă, un raptor care vâna în haită! Semn de inteligență!”, se ambalează tânărul geolog pasionat de paleontologie. Mulajul este unul în mărime naturală și e înficoșător. Vietatea preistorică are și pene, o privire lacomă și pe coadă e împodobit cu pene. Te cam ia pe șiră când stai lângă ea.

 

Ouăle de dinozauri pitici și „gălbenușul” de ametist din geode

Ouăle de dinozaur, evident fosilizate, sunt și ele o atracție. Normal, tot în Țara Hațegului găsite. „Fosilele acestea demonstrează că, nicăieri în lume, din cauza izolării zonei, care a fost acum 80 de milioane de ani o insulă, nu se regăsesc unele la fel. Cam după modelul cangurilor sau ursuleților Koala din Australia!”, te lămurește ghidul. Și continuă în același registru: „Dinozaurii pitici sunt specifici teritoriului României de astăzi, paradoxul fiind că, deși aceștia erau minuaturali, zburătoarea care a trăit aici era cea mai mare!”.

Ca spectaculozitate vizuală tănărul geolog se mândrește cu niște „Geode”, un fel de „ouă” cu coajă bazaltică al căror „gălbenuș” este format din cristale de cuarț: „Noi avem aici două geode de înălțimea unui adult, aduse tocmai din Brazilia, al căror miez este format din cristale de ametist. Exponatul e valoros și spectaculos prin dimensiunea și frumusețea sa. Dar ca preț nu înseamnă mare lucru pentru că este vorba de un mineral pe care-l găsești cam peste tot în lume!”.

 

„Bombele vulcanice” din Piața Victoriei

Printre alte minunății mai vezi în muzeul de pe Kiseleff și faimoasele „bombe vulcanice”. „Astea sunt bulgări sau stropi de lavă topită, în urma unei erupții explozive care, pe parcursul zborului lor, s-au întărit și au căzut pe pământ ca niște bolovani. Al doilea tip de astfel de «proiectile» provine din însăși construcția geologică a conului vulcanic care s-a dezintegrat în urma erupției. Avem aici una de dimensiunea unui televizor vechi, d-ăla cu tub catodic. E de-al nostru, că noi am avut aici, în zona de nord a Carpaților Orientali, lângă Vatra Dornei, cea mai mare «calderă». Adică e ca atunci când se sparge un furuncul care are mai multe rădăcini”, vorbește Adi Pantia pe înțelesul oricui. Și adaugă că acolo se află în prezent localitatea Gura Haiti.

Minerale românești: Magyagit, Semsbyit, Szaibelyit, Kotoit și Krebelsbegit

În „Sala de Colecții” a muzeului te dai pe spate la vederea celor mai frumoase eșantioane minerale, în proporție covârșitoare de pe tritoriul țării noastre. Toate se regăsesc pe o suprafață de dimensiunea unui teren de handbal: flori de mină, cuarț, calcit, stibină, pirita – așa-zisul «aur al proștilor»–, gips și lemne silicifiate, adică fosilizate.

Mineralele descoperite pentru prima oară în România sunt și ele vedete. „Avem 18 specii cu denumiri mai ciudate pentru un neofit. În mare parte au fost găsite în Munții Apuseni, pe timpul Imperiului Austro-Ungar, și au, în mare parte, denumiri ungurești greu de pronunțat pentru noi și la fel de greu de ortografiat”, se distrează tânărul geolog. Le-am notat literă cu literă: Magyagit, Semsbyit, Szaibelyit, Kotoit sau Krebelsbegit. Mai să ne luxăm limba.

Elefantul „METROREX” din Piața Universității și mamuții din Ilfov

O altă piesă de rezistență este și craniul unui elefant, care a trăit în urmă cu peste 11.000 de ani, pe locul unde se află acum centrul Bucureștiului. Căpățâna mastodontului a fost descoperită în timpul excavațiilor de la metrou, din anii ’80, în zona unde acum se află stația de metrou „Piața Universității”. Geologul spune că nu i s-a dat o denumire acestei relicve. Am botezat-o noi, ad-hoc; „Elefantul Metrorex”… „Țeasta elafantului ăsta e cam de aceeași dimensiune ca a unuia din zilele noastre. A trăit în Pleistocen – era glaciară”, te dumirește expertul, care mai adaugă că au mai fost găsite și oase de mamut în județul Ilfov. Îl umflă râsul: „Erau cam o dată și jumătate mai agabaritici ca elefantul de la metrou”.

Te-ar putea interesa și: