MIRCEA MIHĂIEŞ. Cunoscutul eseist şi prozator, coautor al romanului „Femeia în roşu“, clasicul postmodernismului românesc, se afirmă mai nou ca autor de monografii neconvenţionale ale unor figuri din elita culturii populare americane.
Eseistul optzecist de pe Bega, ajuns unul dintre „stâlpii“ instituţiilor culturale de la Bucureşti, revine spectaculos în librării cu o carte inedită şi surprinzătoare, din toate punctele de vedere: „Metafizica detectivului Marlowe“, apărută recent la prestigioasa Polirom, casă de editură care a editat şi reeditat în ultimii ani toate cărţile autorului.
Apariţia cărţii despre detectivul Philip Marlowe - eroul atipic impus în „panteonul“ nemuritorilor literaturii mondiale prin cele şapte romane ale scriitorului american Raymond Chandler care-l au drept erou - este importantă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, este o premieră pentru piaţa editorială românească, săracă în lucrări de acest gen, fără să mai vorbim de profesionalismul şi rafinamentul stilistic cu care Mihăieş tratează subiectul.
În al doilea rând, cărţi precum aceasta, ca, de altfel, şi precedenta expediată de Mircea Mihăieş în librării - „Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen“ (tot la Polirom, în 2005) - reprezintă un punct de cotitură, o turnură în bibliografia unuia dintre cele mai apreciate condeie eseistice afirmate în anii ’80. În acest ultim deceniu al comunismului românesc, în acelaşi timp şi cel mai „întunecat“, tânărul Mircea Mihăieş a debutat cu eseul „De veghe în oglindă“, apărut la Cartea Românească în 1989, urmat de alte volume de eseuri ample: „Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere“ (1990) sau „Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea“ (tot în primii ani ’90).
În aceiaşi ani ’80, viitorul vicepreşedinte al „culturii române pentru export“ a mai comis un act de nesupunere faţă de canoanele oficiale ale literaturii de oricând, concepând, împreună cu prietenii săi, Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi, un roman experimental a cărui soartă ar fi fost, probabil, să nu fie publicat, dacă n-ar fi venit anul 1989. Romanul se numea „Femeia în roşu“, a apărut în toamna lui 1990 şi a devenit, imediat, un (instant) clasic al postmodernismului literar autohton.
Titlurile cărţilor de eseuri din anii ’80-’90 spun totul despre tipul de subiect ales, de fiecare dată, de autor: autoportretul şi autoscopia creatorului, eşecul în creaţie şi chinul variantelor, marii sinucigaşi şi jurnalele lor cutremurătoare; acestor teme le sunt urmărite apariţiile în viaţa şi opera marilor nume ale culturii. În prezent, scriitorul lucrează la un amplu eseu despre bătrâneţe. Pe măsura apropierii propriei senectuţi, Mihăieş îşi permite, însă, şi luxul câte unui mic respiro, al unor cărţi elegante şi relaxate, despre figuri tutelare ale propriei tinereţi. Este cazul marelui muzician Leonard Cohen sau al romanelor detective ale lui Raymond Chandler, de fapt pagini de mare literatură, cu o filosofie proprie, a cărei natură Mircea Mihăieş încearcă s-o stabilească în această carte. „Aş fi vrut să scriu această carte acum treizeci de ani. O consider o datorie de tinereţe, în fine achitată“, spune, de altfel, însuşi Mircea Mihăieş, prezentându-şi cartea.
PROFIL
Specialist în literatura anglo-saxonă
> Mircea Mihăieş s-a născut în 1954.
> A publicat numeroase volume, printre care romanul „Femeia în roşu“ - pe care l-a scris în anii ’80 ai regimului comunist împreună cu prietenii săi, Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi - şi patru volume de convorbiri cu Vladimir Tismăneanu.
> În prezent, activează ca profesor de studii americane şi britanice la Universitatea de Vest din Timişoara.
> De ani buni conduce, în calitate de redactor-şef, revista literară „Orizont“, editată de Uniunea Scriitorilor, care apare la Timişoara.
> Mai nou, sub directoratul lui Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş este vicepreşedinte al Institutului Cultural Român.