Meşteşugurile aflate la mare căutare în urmă cu două decenii sunt azi pe cale de dispariţie din cauza importurilor ieftine şi a consumerismului.
Unele au murit deja, cu tot cu nume şi istorie. Au dispărut clienţii, atraşi de alte obiceiuri şi nevoi, au dispărut şi meşterii care au închis uşile, au tras storurile ori s-au stins de bătrâneţe, luând cu ei secretele meseriei. Aşa s-a întâmplat cu atelierele de remaiat, de reparat umbrele sau lenjerie. „Înainte ciorapii şi dresurile puteau fi duse la remaiat, unde li se repara orice defect. Un fir dus, o ruptură, era imediat ţesută, nu aruncai ciorapii la gunoi ca astăzi. Acum dresurile se fac din lycra, iar preţurile sunt mult mai mici, nu mai stă nimeni să alerge să le repare“, spune dna Marilena, croitoreasă. Nici „rufăria“ sau „albiturile“ nu se mai fac la atelier, ca odinioară, după măsurile fiecărui client.
Alte meserii continuă să existe, discret, prin ungherele oraşului, dar sunt pândite inevitabil de faliment. Chiriile mari, lipsa muşteriilor, dar şi a ucenicilor care să ducă mai departe meşteşugul aruncă în umbră viitorul unor ocupaţii care, în urmă cu doar două decenii, erau înfloritoare.
Timpul ceasornicarilor s-a scurs
Pe bulevardul Carol, chiar în staţia de autobuz „Calea Moşilor“, o plăcuţă învechită de vreme indică existenţa timidă a unei ceasornicării. În atelierul luminos timpul e contradictoriu: ceasornice de toate formele şi dimensiunile ticăie în contratimp ori sunt cufundate în linişte, cu arcurile neîntoarse. În spatele tejghelei, Cornel Coman schimbă bateria unui ceas micuţ, de mână. Pentru că are un mecanism mai sofisticat, lucrarea va costa 20 de lei. Obiectul trebuie desfăcut cu atenţie infinită, iar meşterul lucrează cu penseta, dibuind cu lupa la ochi printre măruntaiele din piese minuscule.
„După Revoluţie, ne-am desprins de cooperativă şi am devenit particulari. Am avut atunci naivitatea să cred, nu că o să mă îmbogăţesc, că o să fie ceva profitabil. Timp de zece ani am lucrat şapte zile pe săptămână, 16 ore pe zi. Acum vin aici doar câteva ore. Ce să fac, să stau de pomană?“, îşi povesteşte cariera, pe scurt, meşterul. Îşi aminteşte că pe vremea lui Ceauşescu muşteriii făceau coadă în faţa atelierului, iar înăuntru erau în permanenţă cinci- şapte persoane. „Era atât de aglomerat încât, după ce luam comenzile de dimineaţă, plecam acasă în timpul prânzului să pot lucra în linişte şi mă întorceam seara la atelier. Astăzi, abia mai vine câte un client“.
Respectând tiparul atelierelor meşteşugăreşti, domnul Coman a preluat ceasornicăria ca moştenire de la socrii săi. „Cred că tradiţia se va opri aici. Sunt ultimul mohican“, zâmbeşte amar ceasornicarul. Fiul său nu a vrut să înveţe meşteşugul, iar ucenici nu sunt.
„Cu toată modestia - sunt cel mai bun“
Pe strada Gabroveni, la numărul 2, purtătorii de ochelari pot veni oricând să-şi repare ramele defecte. În atelierul minuscul abia e loc pentru doi oameni. Dacă te iei după praful din vitrină şi pereţii dezolant de goi, ai crede că locul a fost părăsit de mult. De după o perdea de culoare incertă se vede însă mişcare şi valuri de muzică răsună, răspândindu- se până departe în stradă. Proprietarul meloman e Daniel Tătăruşanu. Părul vâlvoi, grizonat şi prins în coadă, şi pielea bronzată încă, în urma concediului în Deltă, poate induce în eroare un musafir neavizat. Acesta ar putea crede că are de a face cu un folkist din generaţia de aur sau cu membrul vreunei trupe veterane de rock, nu cu un meşter care recondiţionează rame de ochelari şi stilouri de peste 34 de ani.
„Am început să lucrez când eram clasa a 6-a, în atelierul tatălui meu. El m-a învăţat. A avut cea mai eficientă metodă, nu mă bătea, dar îmi cerea bani atunci când îl rugam să mă înveţe ceva şi mă plătea pentru ceea ce făceam. Aşa am învăţat să preţuiesc meseria. Şi, cu toată modestia, acum sunt cel mai bun“, se mândreşte Tătăruşanu.
Cei 34 de ani de muncă migăloasă la lumina lămpii, folosind ochelarii şi lupa, nu au rămas fără urmări: ochii albaştri refuză să se sincronizeze uneori, iar la lucrările complexe trebuie să poarte două perechi de ochelari. ALUNGATE DE CHIRII
Cizmăriile, în bejenie la periferie
Chiriile mari, care atrag de la sine creşterea tarifelor, i-au prigonit pe cizmari la marginea oraşului, în magherniţe întunecoase. Nea Iftimescu este printre puţinii rămaşi în centru, nu departe de Biserica „Sf. Vineri“, dar viitorul atelierului său se arată sumbru. „Meseria asta e pe moarte. O să mai existe cel mult trei ani“, prognozează omul. Bolile cizmăriei sunt numărul tot mai mic de clienţi şi chiriile ce cresc ameţitor.
„Abia de mai vin 2-3 oameni pe zi. Nu am de lucru. Cum să plătesc chiria care, pentru ăştia doi metri pătraţi în care lucrez, s-a mărit de la unul la cinci milioane“, oftează el cu obidă. Un caz mai fericit este meşterul Marian care, văzând că în cartierul Cotroceni nu mai mergea, şi-a mutat atelierul pe şoseaua Bucureşti-Măgurele, aproape de cartierul Rahova.
„La mine vin oameni săraci, dar, mulţumesc lui Dumnezeu, am de lucru“, spune el în timp ce schimbă un flec. Pentru această operaţiune, nea Marian va câştiga 7 lei, mai puţin de jumătate din tariful practicat în centru. „E o muncă grea. La început, din cauza cusăturilor, aveam mereu în palme carne vie. Acum, pielea s-a întărit, dar nu mă mai ajută ochii, iar în spaţiul ăsta strâmt sunt mai rău ca drogaţii din cauza mirosului de prenadez“, se plânge omul.
UNICAT
Ultimul pălărier din Bucureşti
După cum o trădează şi numele, strada Şepcari din Centrul Istoric a fost, în perioada interbelică, o insulă a meşteşugarilor de şepci. Cu timpul, dughenele au început să se reprofileze sau să dispară cu totul. Ultimul meşter pălărier din Bucureşti, Nicolae Zdârca, lucrează cu sârg de dimineaţă până seară. „Câţi ani ai matale? 60? Hoho, ai putea să-mi zici săru’ mâna. Io’s născut în ’29“, i se destăinuie pălărierul unui muşteriu. Altfel, meşterul îşi ascunde energic cei 80 de ani, e ager şi la vorbă, şi în mişcări.
În atelierul cu miros de umezeală şi textile, pălăriile sunt expuse peste tot, ca un stol de păsări încremenite. Preţul variază de la 40 de lei - „cât două kile de brânză“, după cum apreciază meşterul, până la 400 de lei, modelele complexe din materiale scumpe, de obicei din păr de iepure. Mai sunt şi modele care nu se pot fabrica industrial - gambete, meloane, jobene, pe care Zdârca le creează special pentru actori sau nunţi fistichii. „Vin din toată ţara, de la teatre, să cumpere de la mine. Cineva mi-a comandat un joben roşu, pentru o nuntă!“, se mândreşte el. „Tinerilor din ziua de azi nu le mai place munca“, explică meşterul penuria de ucenici. „A mai venit câte unul, a stat trei zile şi a dispărut. Eu am venit de la ţară şi am stat ucenic patru ani, fără niciun ban“.
De atunci s-au scurs 66 de ani, timp în care pălăriile ieşite din mâna lui i-au fost cei mai statornici tovarăşi. Meseria a însemnat pentru Nicolae Zdârca şi o salvare, dar şi o dramă. Cu toate că l-a adus în Capitală şi l-a scăpat de sărăcia unei familii de agricultori cu 11 copii, meşteşugul l-a silit să renunţe la şcoală de timpuriu, într-un destin ce aminteşte de personajul Nicolae Moromete. „Mie mi-a plăcut cartea... Plângeam când mă trimiteau ai mei cu vaca şi nu puteam să mă duc la şcoală. Am făcut doar şapte clase, dar am luat de fiecare dată premiul I. Cine ştie ce aş fi fost acum dacă mă ţineam de carte şi nu mă trimiteau ai mei ucenic, la 14 ani...“, spune, ca pentru sine, meşterul, cu gândul în trecut, la întrebarea care îl macină şi care va rămâne fără răspuns.
"Eu am fost nevoit să învăţ meserie. Am prins vremuri grele, am venit de la ţară, dintr-o familie săracă, cu 11 copii. Tinerilor din ziua de azi nu le mai place munca. A mai venit câte unul, a stat trei zile şi a dispărut. Eu am stat ucenic patru ani, fără niciun ban.", Nicolae Zdârca, 79 de ani, ultimul pălărier din Bucureşti