Asadar, pe subiectul: acustica Salii Mari a Palatului – un subiect atat de fierbinte si, pana pe 1 septembrie, dezbatut pe larg – lucrurile par sa se clarifice si chiar sa defineasca termeni precum profesionalism, cultura, valoare.
Aceasta nu inseamna ca spatiul despre care vorbesc si-ar fi schimbat, in esenta, datele. Nici ca, “defectele” sale s-ar fi eliminat. Nu. Cu mici amendamente tehnice si adaugiri, acustica acestei sali, a ramas absolut aceeasi.
Ceea ce s-a confirmat insa vineri seara, in cel de-al doilea Concert sustinut de dirijorul Christoph Eschenbach si Orchestre de Paris, a fost ca metodele si mijloacele de lucru stapanite cu multa stiinta si pasiune pot depasi obstacole aparent de neinvins; si ca, deplasat ar fi, sa tot explicam variatia de receptare si sensibilitate a publicului nostru de Festival prin, mai mult sau mai putin subtile indicatii cu degetul spre acustica deficitara a salii, neglijand dinadins parca certa autonomie a melomanului atunci cand aplauda pe cineava cu nesat si pe altcineva, mai rezervat...
In consecinta, daca publicul a investit Concertul de vineri seara cu valoare de hegemonie artistica - cel putin in contextul de pana acum al Festivalului Enescu 2007 – si asa a facut prin aplauzele sale entuziaste!!!, atunci eu recunosc aceasta realitate, chiar daca un moment din cele trei nu m-a chiar entuziasmat :si ma refer, in general la interpretarea vilonistului Pinchas Zukerman – instrumentist cu o faima altfel binemeritata, poate prea “subtil” in Concertul nr. 1 pentru vioara si orchestra de Max Bruch, pe care mi-ar fi placut sa-l percep mai angajat si mai explicit in trairi, cu atat mai mult cu cat ansamblul orchestral a atacat celebra partitura concertanta cu virtutea celei mai pure expresii romantice.
( Acum, e foarte posibil ca pentru Pinchas Zukerman noua abordare semiologica sa fie o cale de lucru fertila si de moment, directionata cu efect spre o calitatea a sunetului intr-adevar exceptionala; dar gasesc totusi abordarea sa cu destul de putine sanse sa inlocuiasca cu succes adevarul artistic din acest arhicunoscut Concert! )
Cat priveste interpretarea celorlaltor doua partituri din program : Suita a II-a de Albert Roussel intitulata “Bacchus si Ariane” - cu libertatea asumata de orchestra de a-i contempla lumina din sonoritate si generozitatea din structura ritmica – si Simfonia a IX-a “Din Lumea noua” de Antonin Dvorak – cu efortul plin de pasiune cu care aceeasi orchestra a reusit sa ne scuteasca de refrenele lalaite si imginile muzicale stereotipe – as sublinia masura, forta si perfecta intelegere dintre dirijor si instrumentisti, ilustrate limpede de expresia “a face muzica pentru Muzica”.
Si atunci sigur ca am zambit cand in fata mea, un cunoscut om de litere si...mai cunoscut om de televiziune i-a numit radiind – dupa Dansul comediantilor de Smetana ascultat la Bis – pe Eschenbach si orchestra sa “ meseriasi”: am zambit pentru ca, in fapt, dupa ce analizasem cu multa seriozitate in gand atat “timbrul de catifea” al orchestrei cat si precizia gestului dirijoral, i-as fi numit pe : Eschenbach si minunatul clarinetist, pe cei 2 cornisti sau cei aproape 50 de cordari, cu cel mai mare respect, tot...”meseriasi”- meseriasi intr-o sala de concert “surda” - dupa parerea... altora.
Vezi si: