Editura Evenimentul si Capital

Mesaj tulburător al unei supravieţuitoare de la Colectiv: “Străzile nu mă mai duc acasă. Pe ele s-au împleticit pașii lor, mânjiți cu scrum și sânge”

Autor: | | 0 Comentarii | 976 Vizualizari

La aproape trei ani de la tragedia din clubul Colectiv, când 64 de tineri şi-au pierdut viaţa înghiţiţi de flăcările nepăsării, lacrimile celor care au pierdut persoane dragi nu contenesc să şiroiască. Sunt părinţii "orfani de copii", a căror viaţă a fost distrusă pentru totdeauna.

Alexandra Furnea, una dintre victimele incendiului, a scăpat ca prin minune de focul iadului. Are, totuşi, puterea de a fi alături de părinţii prietenilor ei Narcis Hogea şi Bogdan Istrate, care au pierit în fatidica zi de 30 octombrie 2015.

“De atunci, în fiecare an, pregătesc o cină pentru cei apropiați, pentru a aduce un pic de lumină în căminul lor, din care lipsește un suflet. Sunt orfani de copii și le face bine să aibă prieteni în preajmă”.

Mesajul este tulburător: “Iubeam mult Bucureștiul odinioară. Astăzi nu mai sunt așa de sigură de sentimentele mele. Amintirile frumoase se amestecă mereu cu crâmpeie de coșmar și străzi care cândva mă duceau acasă, îmi sunt acum străine, dușmane. Pe ele s-au împleticit pașii lor, mânjiți cu scrum și sânge.”

Alexandra scrie şi despre schimbările din viaţa celor rămaşi să-şi plângă copiii: „De la accident, mama lui Bogdan nu a mai putut să gătească la fel ca înainte așa că domnul Istrate a preluat o parte din sarcini, iar acum este plăcerea lui să își delecteze prietenii cu preparate savuroase. Felul principal îi aparține, dar doamna Istrate i-a venit în ajutor cu aperitivele. Soții Istrate fac o echipă grozavă”.

Iată, mai jos, Mesajul integral postat de Alexandra Furnea, la aproape trei ani de la incendiul din Colectiv:

„Viaţa ca un şir de întreruperi

Mai sunt câteva zile până la vacanța de Crăciun și mă întristează Bucureștiul mohorât, fără urmă de zăpadă. De vreo doi ani încoace, sărbătorile nu mai sunt același prilej de bucurie. Înainte obișnuiam să răsfoiesc agenda telefonului ca să mă asigur că nu uit să trimit urări de bine tuturor persoanelor dragi mie. Când fac asta acum, îmi dau seama că din anumiți oameni a rămas doar atât: o secvență de cifre pe care aș forma-o degeaba. Nu am putut să le șterg numerele. Nici nu cred că voi putea să o fac vreodată.

Stau cu telefonul în mână și cu căștile pe urechi în stația de autobus, căutând o piesă care să alunge frigul din mine. Nu apuc să aleg ceva pentru că mă sună Monica. Cu glasul ei cald, îmi povestește ceva despre o cină acasă la domnul Istrate.

- Va fi și Narcis acolo, îmi spune ea. De fiecare dată când rostește numele domnului Hogea, parcă suspină. Vocea i se tulbură din cauza durerii pe care doar prietenia dintre ei, născută tot din durere, o mai alină.

133-ul a oprit în stație și a plecat mai departe. Nu am urcat. Vorbesc cu Monica despre sărbători și despre cât de grele sunt ele pentru cei care au pierdut oameni. Domnului Istrate și domnului Hogea le-au murit băieții în Colectiv. De atunci, în fiecare an, pregătesc o cină pentru cei apropiați, pentru a aduce un pic de lumină în căminul lor, din care lipsește un suflet. Sunt orfani de copii și le face bine să aibă prieteni în preajmă. Accept invitația cu tot dragul și închid. Mi-au înghețat mâinile pe telefon, dar nu din cauza asta îmi tremură.

E deja întuneric când plec spre adresa familiei Istrate. Sunt emoționată și mă întreb dacă am făcut bine să iau un vin roșu pentru cină. Oare e prea festiv? Privesc pe geamul taxiului orașul iluminat și agitat. Chiar și așa, uscat, Bucureștiul are ceva aparte în nopțile de iarnă. Decorațiunile de sărbătoare îl fac să prindă viață și forfota oamenilor care gonesc după cadouri mă însuflețește. Iubeam mult Bucureștiul odinioară. Astăzi nu mai sunt așa de sigură de sentimentele mele. Amintirile frumoase se amestecă mereu cu crâmpeie de coșmar și străzi care cândva mă duceau acasă, îmi sunt acum străine, dușmane. Pe ele s-au împleticit pașii lor, mânjiți cu scrum și sânge.

Nu găsesc blocul, așa că o sun pe Monica să mă îndrume. Are o veselie tandră în glas, iar asta mă bucură. Ajung în sfârșit și iau liftul. Ea e deja în ușă, în ținuta ei all-black. Îi văd silueta subțire și mică, încadrată de părul blond, luxuriant. Monica e o zână în bocanci, o zână piezișă, pe cât de aprigă, pe atât de blândă. Își ascunde sensibilitatea cu dibăcie, pentru că e fragilă și nu vrea să se știe asta. Mă îmbrățișează și mă poftește înăuntru, unde mă așteaptă domnul și doamna Istrate, alături de familia Hogea.

Sunt zâmbitori și calzi. Mă primesc ca și cum aș fi o fiică pe care nu au mai văzut-o de mult timp. Suntem stângaci unii cu alții, dar ne suntem dragi și ne bucurăm că ne vedem cu toții aici, în acest loc în care suntem în siguranță și iubiți. Lăudăm mirosul îmbietor de mâncare proaspătă, gătită de domnul Istrate, care trebăluiește în bucătărie alături de doamna Istrate. De la accident, mama lui Bogdan nu a mai putut să gătească la fel ca înainte așa că domnul Istrate a preluat o parte din sarcini, iar acum este plăcerea lui să își delecteze prietenii cu preparate savuroase. Felul principal îi aparține, dar doamna Istrate i-a venit în ajutor cu aperitivele. Soții Istrate fac o echipă grozavă.

Ne așezăm toți la masă și vorbim mult despre de toate. Facem glume și râdem de ghidușiile cățelului, care are chef de joacă și se urcă în brațele tuturor invitaților. Monica se ridică din când în când ca să vorbească la telefon. Chiar și astăzi, ea ajută oameni. Unora le dă sfaturi, pentru că doar atât se mai poate face. Pe alții îi salvează. Dar ea nu recunoaște asta. Urăște să i se spună că este un om foarte bun, așa că rezolvă totul cu discreție și se întoarce printre noi, mirosind a fum de țigară. Se vede că a plâns, dar ea spune că e doar obosită. Așa e Monica.

- Tu cum te mai simți, Alexandra? Ești bine? Te putem ajuta cu ceva? mă întreabă domnul Hogea, privindu-mă cu afecțiune.

Îi răspund că sunt bine, dar trebuie să mai fac operații și proceduri de recuperare. Mă întreabă în ce constau acestea și încep să explic. Părinții lui Alex și ai lui Bogdan se uită la mine cu atât de mult drag. Le este milă când se gândesc la toate încercările prin care trec și la suferința mea fizică. Domnul Hogea are ochii înlăcrimați și oftează. Aș vrea să tac, pentru că îmi ește rușine. Rușine de durerea mea mică, în comparație cu golul din viețile lor. Rușine să le vorbesc despre ceva ce lor li s-a negat: șansa de a-și vedea copiii suferinzi, dar vii.

Canalul fusese mutat pe VH1 și, în timp ce povesteam, începe videoclipul piesei „The Unforgiven II”, al formației Metallica. Ochii domnului și ai doamnei Hogea se mută, hipnotizați, pe ecran. Trece un fior prin încăpere și, ca teleghidați, părinții se ridică de la masă și se așază pe canapea, în fața televizorului.

- Era una dintre piesele preferate ale lui Alex, spune domnul Hogea. Are vocea sfârșită și privirea îi rătăcește de la videoclip, la mine.

Lay beside me, tell me what they've done...

Apoi se rupe firul. Crăciunul este întrerupt de tragedia pe care o împărtășim. Cădem din timp și rămânem suspendați într-o lume în răspăr în care nu există decât amintirea ororilor pe care le-am văzut. Suntem în aceeași cameră curată și luminată de beculețele bradului, dar avem cenușă sub pleoape și am orbit. Este iarăși beznă, ca atunci când clubul a rămas fără curent, după ce noi arsesem. Părinții nu au văzut, dar au simțit și ceva din întunericul acela li s-a transmis și a rămas cu ei. Cunosc prea bine mecanica acestor prăbușiri în tragedie. Uneori le declanșează ceva concret – un cântec sau o imagine - alteori irup pur și simplu , apar de nicăieri și ne duc înapoi acolo. Pe mine, în scrum. Pe ei pe un hol de spital, când au aflat că Alex și Bogdan au murit.

Primele imagini din interior noii Catedrale! Altar poleit in aur, fantani arteziene, lifturi!

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Social

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI