Evenimentul Zilei > EVZ Special > Medicul care a refuzat un job de 10 ori mai bine plătit, ca să facă transplant învie cinci oameni dintr-o moarte
Medicul care a refuzat un job de 10 ori mai bine plătit, ca să facă transplant învie cinci oameni dintr-o moarte

Medicul care a refuzat un job de 10 ori mai bine plătit, ca să facă transplant învie cinci oameni dintr-o moarte

„Problema cea mai mare în România nu e că Lucan a luat mită sau că a făcut preferențial transplant. Problema cea mai mare în sistem e faptul că, în cele 40 de spitale, dedicate la nivel național, nu se identifică donatorii” – spune dr. Carmen Panțiș. A renunțat la un job plătit mai bine în privat, a refuzat să plece în Europa, ca să fie ceea ce ea numește „locomotiva” programului de transplant în județul Bihor.

Dr. Carmen Panțiș face minuni la ea acasă. Învie cinci oameni dintr-o moarte. Este un fel de sfânt. Ea conduce Programul de transplant din județul Bihor, iar anul acesta s-au împlinit 10 ani de când a fost înființat Centrul de Excelenţă în Transplant Oradea. În tot acest timp, sute de vieți au primit a doua șansă. Un bilanț aproximativ indică peste 450 de organe prelevate aici: inimi, rinichi, ficat, țesuturi, cornee, tendoane, piele os.

– Evenimentul zilei: În România nu s-a institu ționalizat registrul donatorilor și nici nu ne scrie pe actul de identitate, dacă suntem sau nu de acord cu prelevarea. Era o discuție în acest sens acum mulți ani, la Timișoara, inițiată de dr. Săndesc, fost secretar de stat.

– Dr. Carmen Panțiș: În România funcționăm după acordul informat, adică la fiecare donator în moarte cerebrală trebuie să cerem familiei să își dea acordul de donare de organe sau țesuturi. Eu fac asta din 2008, cer acordul. 

– Este o procedură anume? Cereți punctual inima, un rinichi etc? 

– În general cer tot, deși sunt conștientă că la un pacient, să zicem, de 65 de ani, inima nu mai e folosibilă. Apoi prelevăm în funcție de ce ne oferă familia. Am avut un caz cu un tânăr de 34 de ani, la care inima putea fi transplantată, dar familia nu a fost de acord cu donarea deoarece erau de religie budhistă. Au donat în schimb rinichii și ficatul.

– Este greu să convingi? Sunt idei preconcepute cu carul.

– E foarte important să identifici membrii cheie ai familiei și să discuți cu ei. Poate că există un unchi care are statut de șef al clanului și el decide. Și e important să urmărești relațiile oficializate. De exemplu, un iubit nu poate semna acordul în cazul morții cerebrale a partenerului, fiind necesară prezența celei mai apropiate rude „pe acte”.

● În vârstă de 53 de ani, dr. Carmen Panțiș este conducătoarea Programului național de transplant în județul Bihor. Ani la rând a pus județul său în fruntea clasamentului, iar modelul implementat de ea la Oradea a fost preluat și în alte orașe.

● Din 2016, cu un mandat de patru ani, e președintele Colegiului Medicilor Bihor.

● În trecut a fost managerul Spitalului Județean de Urgență Oradea, dar și medic în cadrul SMURD, după ce a absolvit Universitatea de Medicina și Farmacie „Iuliu Hațieganu” Cluj Napoca. În perioada 2012 – 2016 a fost consilier județean. Este căsătorită și are un copil.


„Am prelevat organe de la toate etniile, inclusiv de la o fetiță romă”


– Sunt și multe tabu-uri sociale. În principiu „se știe” că romii nu ar trebui abordați, sau adepții anumitor culte. Cum stau lucrurile, de fapt?

– Noi am prelevat organe de-a lungul timpului de la toate etniile și de la mai toate religiile. Am avut pacienți români, dar și maghiari, slovaci, romi. Deși există acest tabu, la nivel național, că nu are sens să discuți cu o familie romă, că nu vor fi de acord niciodată cu prelevarea de organe, noi am avut parte de reversul medaliei. Nu am să uit niciodată. Era o fetiță de 10 ani, undeva prin 2010 – 2011. Era foarte frumoasă, cu cozi lungi, împletite cu panglici.

Nenorocirea în cazul ei s-a petrecut în timp ce mergea cu o altă fetiță pe șosea, ca să aducă apă, între Aleșd și Oradea, și a fost spulberată de un tir. Fata a fost internată 10 zile în terapie intensivă, apoi s-a instalat moartea cerebrală, iar eu a trebuit să îi explic mamei că nu mai există nicio șansă pentru copila ei.

Dar că există șanse să trăiască alte persoane. Mama fetiței a înțeles imediat. Am avut un sprijin deosebit de la pastorul baptist al bisericii pe care o frecventa familia. Țin minte că am discutat cu ei trei zile.

Mama era foarte șocată. Cel mai greu de înțeles a fost că de ce corpul fetei era cald, și de ce îi bate inima, dacă vorbim de moarte. Un alt tabu e legat de Martorii lui Iehova. E cunoscut că ei refuză transfuziile sanguine, însă sunt de acord cu transplantul organelor, deoarece sunt foarte bine informați, și știu că în momentul transplantului, organele nu conțin sânge.

– Până la urmă, Programul Național de Transplant e o sumă de variabile. Sunt diferențe de abordare, în funcție de clasele sociale?

– Cu cât o familie e mai bogată, mai sofisticată, cu cât e pe o poziționare socială și politică mai înaltă, cu atât ne e mai greu să obținem acordul pentru prelevarea organelor. Am avut și astfel de cazuri. Ceea ce am constatat noi, la Oradea, mi-au confirmat și colegii din Spania, care spun că acesta este un trend mondial.

Am avut, totuși, și excepții. De exemplu, familia prorectorului Universității Oradea, care a donat organele acestuia. Pe de altă parte, persoanele care lucrează în străinătate sunt mai deschise la acest subiect.

– Să rămânem în zona excepțiilor.

– Cel mai mic pacient de la care am prelevat a fost un copil, mușcat de un câine de carotidă. Avea în jur de 4 ani. Marea surpriză a acestui an a fost să fiu căutată de nepoata unei doamne, aflată în moarte cerebrală, pentru a dona organele pacientei. Acesta e reversul medaliei.

Ce am observant este că toate familiile sunt mulțumite că au decis să doneze. E cu adevărat îmbucurător.


„Aș pune la conducerea Agenției un foarte tânăr și foarte bun anestezist” 


– Care sunt problemele la noi? De ce scade numărul donatorilor?

– Agenția Națională de Transplant (ANT) nu face față necesităților din România. Conducerea nu e perfomantă. Suntem departe de a ne scrie pe buletin că suntem de acord cu prelevarea în caz de moarte cerebrală. Primul lucru care trebuie să se întâmple în România e să vină o conducere performantă la această Agenție.

Partea de chirurgie de transplant nu e așa de complexă, pe cât de greu este a avea donatori. Lucrurile au ajuns să se învârtă într-un cerc vicios: nu avem donatori, nu avem suficient transplant. Firesc ar fi să avem o medie de 20 de donatori la 1 milion de locuitori. În 2013, noi am avut 7, iar în 2016 numărul lor s-a înjumătățit.

– Cum s-a ajuns aici?

– Sunt trei motive, în opinia mea. Deși beneficiem de o infrastructură extraordinară, ANT nu are niciun fel de putere în țară și nu își face treaba. Media este de peste 30 de donatori la un milion de oameni, în Spania. Noi spre asta trebuie să tindem.

În Ungaria, media e de 15, iar în Austria, de 20. Tot atât este și media în UE. ANT este sub jurisdicția Ministerului Sănătății, dar anesteziștii din cele 40 de spitale din România acreditate pentru prelevare de organe nu își fac treaba, deși sunt dedicați identificării de organe de la persoane aflate în moarte cerebrală. Prin urmare, tot mai multe familii refuză, pentru că nu au încredere în sistem.

– Ce ați face dacă ați fi ministrul Sănătății?

– În primul moment aș restructura ANT, aș cere suportul spaniolilor și al croaților, pentru a concepe un sistem/program coerent și eficient. Acestea sunt cele două țări europene cu cel mai bun randament în domeniu. Aș pune la conducerea Agenției un foarte tânăr și foarte bun anestezist din România. Cred că doar un anestezist e cel care înțelege cu adevărat moartea cerebrală.

Și aș face vizite în fiecare spital acreditat pentru prelevarea de organe. În momentul în care am avea o medie de 10 donatori la un milion de locuitori, am putea porni cele patru centre de transplant renal și cele două de transplant hepatic.


„Oamenii nu vor ca organele lor să ajungă la un om bogat”


– Se face trafic de organe în România?

– Problema cea mai mare nu e că Lucan a luat mită sau că a făcut preferențial transplant. Problema cea mai mare în sistem e faptul că, în cele 40 de spitale, dedicate la nivel național, nu se identifică donatorii. Neîncrederea în sistem face ca oamenii să refuze donarea. Nu vor ca organele lor să ajungă la un om bogat. Sau nu vor să facă un gest umanitar pentru că nici pe ei, nu i-a ajutat nimeni în momentele în care au avut probleme foarte grave.

Trafic de organe înseamnă când un cetățean merge într-o altă țară, își donează un organ, contra unei sume de bani. Ceea ce s-a întâmplat la Cluj poate fi etichetat mai degrabă ca lipsă de transparență în alocarea organelor. Oamenii trebuie să înțeleagă că un organ nu se transplantează așa, pur și simplu, ci totul e legat de compatibilitatea de grup și de HCLA. În România, 70% din populație e A pozitiv, apoi urmează 0 pozitiv.

Probabilitatea de a primi un organ când ai grupa sanguină A pozitiv e foarte mare. Mă repet, trafic înseamnă că cineva merge și își vinde rinichiul pe o sumă derizorie. Din ce știu eu, în România, în ultimii 10 ani nu s-a pus problema unui trafic de organe.

Pe de altă parte, există, la nivel mondial, o declarație împotriva traficului de organe, iar dincolo de aceasta există traficul din China. China este singura țară de pe planetă unde donatorul își așteaptă receptorul. Acela e trafic de organe.

– Ani la rând, la Oradea ați fost numărul unu în ceea ce privește convingerea și implicit prelevarea organelor. Cum se face că, după atâta timp, nu realizați și transplanturile aici?

– În programul de transplant sunt înrolați cei mai mari specialiști din Europa. Miaș dori să facem și transplant renal la Oradea. S-a încercat încă din 2001. Tehnic, transplantul renal nu e dificil. Mai mult, dacă ai un eșec, pacientul nu își pierde viața. Grea e îngrijirea post-operatorie. Eu am încercat să fac tot ce am putut. Am renunțat la o ofertă de muncă în spital privat, plătită de 10 ori mai mult, sau la un loc de muncă în Europa, ca să fiu locomotiva acestui program.

Nu am regrete. Ani la rând, Oradea a fost pe primul loc în ceea ce privește numărul donatorilor de la care s-au prelevat organe. Anul trecut, Bucureștiul a fost pe locul I, cu Spitalul Floreasca, pe locul doi a fost Baia Mare, și noi pe al treilea. Rezultatele sunt dovada faptului că omul sfințește locul, că acolo unde există o echipă motivată se pot face minuni.