Editura Evenimentul si Capital

Medici voluntari în lumea suferinței tăcute a satului românesc. Acolo unde ţăranii sunt măcinaţi de diabet, de hepatite, boli de inimă, de rinichi şi de cancere

Autor: | | 1 Comentarii | 1977 Vizualizari

Timp de două zile am făcut parte din Caravana cu medici, în comuna Cocora din județul Ialomița. Oamenii aceștia lucrează în diverse spitale ori clinici din Capitală, dar au dăruit un week-end din viața lor, ca voluntari deci, pentru a descoperi prin mijloace specifice profesiei care e starea de sănătate a unui sat din inima Bărăganului. Concluzia e mai mult decât tristă. După ce au trecut prin filtrul consultațiilor aproape 200 de femei și bărbați, majoritatea de peste 50 de ani, alții spre 70, s-a constatat că jumătate din ei suferă de boli cronice, de care – atenție! – nici măcar nu știau, ducându-și suferința pe picioare, în tăcere. Unii au ajuns la un control abia spre bătrânețe, când nu-și mai suportau durerea. Pentru cei mai mulți drumul spre un specialist de la oraș are obstacole de netrecut.

E ora șase și jumătate, dimineața. Sâmbătă, 18 mai. Adunarea medicilor și a studenților la Medicină a fost programată la ieșirea din București, spre autostrada Constanței, la stația de metrou Anghel Saligny. Toată lumea e punctuală. Sunt mai multe automobile cu care ne vom deplasa spre destinație.

Prima observație. Toți sunt tineri. Dar atât de tineri, încât cu greu realizezi deosebirea între statutul de medic și cel de student. Fac cunoștință cu Vlad Berbecar, coordonatorul acțiunii de azi. E medic internist.

Echipa de azi

Salutări tuturor! Vor urma 22 de strângeri de mână, între care 12 medici și restul discipoli. Din specializările medicină internă, cardiologie, radiologie, neurologie și endocrinologie, anestezie, terapie intensivă, oftalmologie și optometrie.

Una dintre mașinile mai mari, cu tracțiune integrală, are o platformă suficient de largă încât să încapă acolo felurite aparate care au legătură cu domeniile enumerate. Va fi amenajat, cum zice Vlad, un spital în miniatură.

Planul de investigație

Un pic de istorie. Operațiunea Cocora a debutat efectiv cu o săptămână în urmă, atunci când o altă echipă a fost acolo și a recoltat sânge și urină de la cei care vor fi consultați azi și mâine.

Vă prezint ce s-a urmărit prin prelevarea probelor biologice, sânge și urină, conform Manualului voluntarului, practic un ghid al Caravanelor, pentru că deja aceasta este cea cu numărul 59. Dar despre acest subiect vom vorbi ceva mai încolo. Acum se ne lămurim ce e cu sângele, fiind verificate, ”hemoleucograma completă, alanin aminotransferaza, creatininemia, glicemia serică, colesterolul seric total, LDL colesterolul, HDL colesterolul, VLDL colesterolul și trigliceridemia, prezența antigelului HBs, prezența anticorpilor anti HVC, hemoglobina glicozilată”.

Analizele sunt susținute de un laborator de specialitate, în calitate de sponsor. Pachetul de analize înseamnă 500 de lei pentru fiecare om în parte. Să ne înțelegem, din punctul de vedere al pacienților totul e gratuit.

Micul ”spital” din ferma agricolă

Gata cu vorba, pe cai! Plouă. Ajungem destul de repede, cu unele mici-mari zgâlțâieli pe drumul comunal. Zici că a fost nu demult bombardat. Cartierul general al acțiunii a fost amenajat în incinta unei ferme agricole din vecinătatea comunei Cocora, iar spațiile de birouri transformate în cabinete medicale, și la parter, și la etaj.

La intrare, înregistrarea pacienților, sala de așteptare și mai departe întregul circuit medical. Compania aceasta, despre care aflu că aparține unor cetățeni danezi, s-a îngrijit și de transportul sătenilor de la ei de acasă până la policlinica ad-hoc.

Cei de la fermă au lansat invitația către Caravana cu Medici. S-a făcut informarea publică necesară, în cooperare cu Primăria și cu asistența sanitară locală. Ambasada Danemarcei are propria sa implicare, prin intermediul ei ferma din Cocora aflând de Caravană, mi-a spus Gabriela Nicolae, specialist în marketing.

Primii pacienți

Nici ora opt nu e. Se despachetează. Aparatele duse fiecare la locul lui. Halatele albe cară de zor tot ce le trebuie, pun fișele în ordine, Grabă deloc întâmplătoare. Deja apare autobuzul cu prima serie de 20 de siluete.

Chipuri cu riduri adânci. Câteva bastoane sprijină trupuri plăpânde. Degete îngroșate de munca pâmântului. Ochi pătrunzători și în același timp întrebători. Baticuri negre, pălării arse de soare. Haine zugrăvite în sudoarea arșiței. Pași legănați, greoi. Oftaturi.

Începe o zi lungă. Se va termina abia pe la opt, spre seară. Grupul sătenilor este condus mai întâi spre sala de așteptare, unde sunt și multe scaune.

Aici fiecare are de îndeplinit o procedură, anume să-și scrie numele, data nașterii și localitatea de domiciliu. E o fișă prin care își dau acordul să fie consultați. Semnaseră cu o săptămână în urmă același tip de document înainte de-a li se lua sânge.

Și cele dintâi fâstâceli

E momentul în care încep căutările prin buzunare, după ochelari. Alții își scot Cartea de Identitate, ca și cum ar vrea să demonstreze că sunt ei, învățați cu ghișeele străbătute în viața lor.

Nu puțini sunt aceia care, dezorientați complet, nu știu unde să scrie. Ori se plâng că literele de pe foaie sunt prea mici. Câțiva o zic p-aia dreaptă, printre bâiguieli. Adică nu știți să scrieți? Îi întreb direct. Dau din cap, că da.

Lucrurile se rezolvă cu ajutorul câtorva voluntari, plus angajați ai fermei, care dau cuvenita mână de ajutor. Oamenii aceștia în toată firea, de săteni zic, sunt atât de emoționați! Ca la școală. Când îi întrebi ”cum te cheamă, când te-ai născut, care e satul de domiciliu?”, se fâstâcesc, lasă capul în jos.

”Cu cifrele astea nu știu”

Tot acum oaspeții primesc și fișele cu rezultatele analizelor. E o lungă descriere a ce se întâmplă cu propriul lor corp. Cei mai mulți nu înțeleg nimic din întregul tabel.

Prima voce sare din rândul cocorenilor. ”Mie să-mi dea sapa, să mă duc la câmp. Cu cifrele astea nu știu!”. Cunoscându-se unii cu alții se destind cu amintiri și tachinări, ca în vreme de clacă. Care cu un zâmbet, care cu grija orătăniilor. ”Am dat dimineață la păsări să mânânce”. Treziți odată cu soarele.

Domnul Manda are 71 de ani și-mi vorbește despre satul Rovine, care vine de la luptele cu turcii, de demult. Și de un alt sat, Crunțiu, care cică și-ar trage seva din încruntarea trăitorilor. Și Mircea, de la marele domnitor. Își deapănă viața la Colectivă, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Universul le e cuprins între cerul de deasupra capului și brazda pe care au frământat-o dintotdeauna.

”Am mers prima oară la medic la 71 de ani!”

Vreau îndrept discuția spre sănătate. Ultima oară când v-ați făcut analizele? ”Acum patru ani”, în spital, la Slobozia. De, boala, fir-ar ea să fie, l-a obligat să se interneze, că l-au descoperit și cu diabet, și cu tromboflebită.

Până la cabinetul medical comunal are de mers un kilometru, de la el de acasă. Dă din mână, a nimica toată. A mers mult mai mult. Mereu. O dă iarăși pe depărtări. ”La noi în comună erau trei medici. Aveam și casă de nașteri”. Când? ”În tinerețea mea”.

Altă voce. A lui nea Nicolae. ”Am mers prima oară la medic la 71 de ani!”, la care o doamnă din apropiere face haz. ”Te-ai ținut verde!”. Rezistă cu greu pe baricada principiilor sale. ”Am avut o viață cumpătată”. Cu o pensie de 600 de lei, la fel ca și intervievatul de mai-nainte. Tot de la Cooperativă? ”Tot”.

Adevărul e că suma asta, de 600 de lei, sau cel mult 650, se tot repetă de la o gură la alta. Că doar din ce altceva să fi trăit aici, dacă nu din salariul de la CAP. Să fi trăit ori să fi supraviețuit. Când e vorba de pensie...

A făcut multe meserii la viața lui. Nea Nicolae, că la el mă întorc. Electrician, pe urmă sudor, șofer. A fost și potcovar. Mai nou, paznic de noapte. La vârsta asta? Se miră de surprinderea mea. ”Eu nu pot să stau”.

La doctor l-a obligat stomacul să se ducă. Îl tot durea. Nu-l mai doare, mă asigură. Tot ia niște pastile. Ce pastile? Se caută prin buzunare. Na, că uu le-a luat cu el. Le înghite oricum când își amintește, își recunoaște greșeala. Uite cum își chestionează vecinii, să îmi mi arate că nu e singurul. ”Aveți medicamentele la voi?”. Negativ. Aproape toți dau din cap.

Viața. Cu ale ei

Urmează doamna cu patru accidente vasculare. Tensiunea ”urcă și coboară”. Ridică mâna dreaptă în aer, să facă dovada spuselor. Cineva se plânge că nu poate să mănânce nimic. Totul îi vine înapoi. A fost la doctor, mai demult, ia niște pastile, dar nu-și mai fac efectul. Cineva își descrie amăreala din gât. de care nu scapă de mai mult timp. Adică de cât timp? ”Demult”. S-au rostogolit anii.

Alt glas. Femeia care nu poate să doarmă noaptea. Tușește îndelung, obosește repede, se zvârcolește în pat. Doctorul din comună i-a recomandat niște ”bulinuri”.

Tânguirile se înmulțesc. Mâini amorțite, amețeli, supărări, medicamente scumpe și pensii mici.

Doamna Maria face un calcul. Pensia de 640 de lei. Medicamente de 900 de lei. În fiece lună. Ceva nu se leagă. Ba se leagă. Are copii. O ajută ei.

Își plânge unul dintre băieți. Trăia tot aici, în sat. De la o răceală, cu niște complicații, a murit. Avea 46 de ani.

Un nou destin. Femeie, 52 de ani, trei copii, măritată de la 16 ani. Ea însăși se trage dintr-o familie cu zece copii. Muncește cu ziua pe unde apucă. Dacă se alege cu 50 de lei e ca și cum i-ar fi pus Dumnezeu mâna pe cap.

Are tensiune. Mare. Altfel, zâmbetul nu-i dispare. E ca un dat. Și atât. Face și ea ca și ceilalți. Normalitate?!

Un barbat spune că se balonează. Din când în când îi vine pe gâtlej mizerie, groasă. ”O elimin greu. De multe ori mă sufoc”.

”Amărăciune!”.

Trup firav, încorsetat de coloana aplecată mult în față, susținându-și mersul în toiag, dar totuși cu forța pasului apăsat. Își duce umbra cu demnitate. Știe să te privească în ochi și să-ți vorbească numai de lucrurile bune din viața ei.

De boli, nici pomeneală! ”M-am născut de Anul Nou”. După ce comuniștii i-au luat pământul a lucrat în Colectivă. În 1990 i-au dat ”democraticii” averea ”îndărăt”, pe care a împărțit-o copiilor ei.

De 27 de ani e văduvă. Nu e zi fără grădina ei, pe care o lucrează cu sârg. Mănâncă orice. Blândețea îi caracterizează privirea. ”Eu așa am învățat. Cel mai bine în viață e să ai sufletul ușor”.

De pe când era doar o copiliță a mers la câmp, cu plugul. Trebuia să facă ceva ce tatăl ei nu mai putea. ”A fost prizonier la ruși”, după război.

Dar acum, la alegeri, o să mergeți? O văd cât e de pusă, în continuare, pe fapte mari și de-asta o întreb. ”Mergem! Trebuie aleși și ăia”, o zice cu o lehamite, de te bate crivățul rostirii sale.

Dacă ar fi să spuneți un cuvânt, unul singur, ca să vă definiți viața toată, care ar fi acel cuvânt? Nici nu clipește înainte să răspundă. ”Amărăciune!”.

Satul în realitatea unei asistente medicale

Dacă te uiți pe harta județului Ialomița vezi că alte două comune flanchează Cocora, și mă refer la Colelia și la Reviga, pentru că și de acolo au venit oameni la consultații, în cele două zile cât am stat aici.

Cei din Colelia sunt însoțiți de asistenta medicală, Mirela Antohe, așa că am avut ocazia să aflu cum arată sistemul medical românesc din altă perspectivă. Dinspre ceea ce se cheamă ”talpa țării”.

Lucrează în acest loc de 23 de ani. Rememorează începuturile carierei sale. În Reviga erau patru medici. Șapte asistene medicale. La Cocora, până în 2002, a fost o ambulanță permanentă. Aparținea de Spitalul din Slobozia. Putea să intervină rapid în comunele din apropiere.

Ce se întâmplă azi? Se referă la doctorul Rotaru, cu care interlocutoarea mea lucrează de mulți ani. Omul merge prin mai multe sate, și în Reviga, și în Crunți. Peste tot, în fiecare zi, câte 70 sau 80 de oameni vin la consultații.

Se întreabă, retoric, ce se va întâmpla după ce doctorul Rotaru va ieși la pensie. Cine va mai veni în locul lui? Preferă să nu-și răspundă, din cauza perspectivei...

Șase luni. Un an?

Pacienții cu boli cronice trebuie trimiși la specialiși. La oraș. În Slobozia, ba chiar la București. De aici începe tragedia. Asistenta nu se sfiește s-o spună. Dacă suni acum pentru o consultație de specialitate, ești programat peste cel puțin șase luni. Sau chiar mai mult de atât. Un an.

Oare apuci să trăiești până în acel moment?! ”Eu însămi sun de multe ori la spital, la București, pentru programare pentru pacienți de-ai mei, și cei de acolo nu știu ce să-mi spună. Dacă mie nu știu ce să-mi spună, lor ce le-ar spune?!”.

Cercul vicios se închide din perspectiva țăranilor. Majoritatea nu au nici măcar banii de drum necesari, să poată merge la oraș. Cei pe care i-am chestionat îmi spuneau că nu au cu cine să-și lase casa, dacă au rămas singuri pe lume. văduvi,

Alții se plâng că satul nu mai e ce-a fost, ca relații de vecinătate. ”Nimeni nu-ți mai bate la ușă, cu lunile, să te întrebe măcar dacă mai trăiești”. Ca atare, dacă pleci pentru o zi întreagă sau mai multe, pe seama cui lași gospodăria?!

Dancila i-a dat LOVITURA lui Klaus Iohannis! Presedinte a rabufnit! Sar scantei pe scena politica

Pagina 1 din 2


Tag-uri: Medici, studenti, tarani, sate



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI