EXCLUSIV EVZ: În iunie 1990, occidentalii vedeau, pentru prima oară, luminat de lămpaşele minerilor, chipul hidos al democraţiei asamblate de FSN la Bucureşti. Victimele erau doar începutul.
Cea mai sângeroasă mineriadă din istoria postdecembristă n-a lăsat în urmă doar victime, sânge şi amintiri mutilate. Petrecute cu doar câteva zile înainte de ceremoniile de inaugurare a primelor instituţii româneşti alese în mod democratic după patru decenii, evenimentele din 14 şi 15 iunie 1990 au izolat o ţară. Aceeaşi ţară pentru care valul de simpatie luase, cu doar câteva luni înainte, proporţiile unui tsunami.
În primele luni care au urmat Revoluţiei, România era, în ochii Occidentului, ţara celei mai violente schimbări de regim comunist, iar pentru asta merita simpatie şi ajutor. Mâna întinsă a civilizaţiei politice s-a retras însă subit după ce imaginile şi relatările de la Bucureşti au început să bântuie Vestul, începând cu dimineaţa de 14 iunie 1990.
Simpatia a lăsat loc oripilării, iar zâmbetele de odinioară s-au transformat în suspiciune. Pentru prima oară, civilizaţia înţelegea că, la Bucureşti, democraţia asamblată de regimul nou-alesului Ion Iliescu se află la intersecţia dintre bâtă şi pumn. Adică, exact acolo unde nu mai e loc de dialog, ci doar de asistenţă pentru victime, de motive temeinice pentru acordarea azilului politic şi de îngheţarea tuturor ajutoarelor promise anterior.
Pentru Occident a fost destrămarea unei iluzii: "marşul asupra Bucureştiului al noilor stalinişti" şi "garda pretoriană a regimului Iliescu" aruncaseră definitiv zarurile. În urmă rămâneau cei şase morţi din ziua de 13, sutele de victime ale minerilor din 14 şi 15 iunie, plus miile de persoane reţinute ilegal de dispozitivul juridic al FSN. Iar România, ţara neocomunismului călăuzit de lumina lămpaşelor din Valea Jiului, era condamnată la sărăcie şi marginalizare.
“NOUL TIEN AN MEN"
Români contra români, scenariu de neconceput
"Minerii stăpânesc străzile Bucureştiului." "România alunecă spre anarhie." "Pumnul de fier al lui Iliescu." "Opozanţii vânaţi în capitala română." Iunie 1990, colaj de titluri din ziarele occidentale. Opiniile întrunesc unanimitate: lumea vorbeşte despre o ţară în care guvernul loveşte în opinia separată folosind braţul unor detaşamente muncitoreşti.
Guvernul american nu ezită şi anunţă că promisiunile de democratizare ale Bucureştiului sunt contrazise de sângele vărsat pe bulevardele Capitalei. Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Alan Green, susţine că "procesul democratic este blocat" şi propune câteva măsuri SF pentru regimul Iliescu: condamnarea violenţei, garantarea publică a dreptului de exprimare, redeschiderea ziarelor şi revistelor independente, dialog constructiv cu partidele de opoziţie.
Peste Atlantic, directorul Biroului American pentru Refugiaţi anunţă că în urma incertitudinii politice şi sociale create, românii vor constitui grupul cel mai numeros din sud-estul Europei admis în Statele Unite.
Sfaturi din ţara Solidarităţii
Reacţia e dură şi în ţările care au împărtăşit cu România destinul tragic din spatele Cortinei de Fier. Ministrul de externe polonez îşi exprimă indignarea faţă de acţiunile violente la care a recurs guvernul român pentru înăbuşirea demonstraţiei paşnice din Piaţa Universităţii şi critică nerespectarea drepturilor omului în România.
Preşedintele Cehoslovaciei, Vaclav Havel, îi propune lui Ion Iliescu să condamne acţiunile violente de pe străzile Bucureştiului. La Palatul Cotroceni însă, tăcerea e deplină. Nici măcar sindicatele muncitoreşti din Occident nu iartă.
Gert Muhr, preşedintele Confederaţiei Internaţionalei Muncii din Geneva, îi cere lui Iliescu să asigure respectarea drepturilor politice. De la Bruxelles, Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere şi Federaţia Internaţională a Minerilor trimit un mesaj către Federaţia Sindicală a Minerilor din România în care cer clarificarea implicării minerilor în actele de represiune.
De asemenea, ortacii polonezi îşi prezintă, într-o scrisoare deschisă către minerii români, nemulţumirea şi îngrijorarea faţă de imaginile "înfăţişând oameni cu cască de miner care bat şi torturează studenţi şi trecători". În această scrisoare, apelul către minerii români e amar: nu vă lăsaţi folosiţi în scopuri murdare de actuala putere! Sfatul e inutil şi târziu.
În România, deceniul va mai aduce muncitorii din Valea Jiului pe străzile Bucureştiului, acolo unde spiritul docurilor din Gdansk a fost mereu în umbra unui sindicalism monstruos şi aservit. Cotidianul lui Adam Michnik, "Gazeta Wyborcza", afirmă că "în Balcani ia naştere o zonă de comunism modernizat, ale cărui metode nu se deosebesc deloc de cele ale regimului precedent".
Alungaţi de la Bucureşti, primiţi la Washington
Câteva raze de lumină există totuşi. În cadrul unei conferinţe de presă organizate de National Endowment for Democracy, Doina Cornea şi Petre Băcanu reuşesc să convingă auditoriul din Washington de importanţa sprijinului american pentru "construirea unor instituţii democratice viabile şi crearea unei prese independente în România".
Figurile opoziţiei sunt însă o alternativă ignorată la Bucureşti. Ion Iliescu e în iunie 1990 preşedintele de necontestat: peste 12 milioane de români l-au votat ca succesor al lui Nicolae Ceauşescu.
Evenimentele din România nu-l lasă rece nici pe senatorul Dennis Deconcini, preşedintele comisiei Americane pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Pe 20 iunie, acesta introduce o rezoluţie în Senatul Statelor Unite, condamnând folosirea violenţei împotriva demostraţiilor antiguvernamentale şi sugerând ca Statele Unite să condiţioneze orice ajutor acordat României, cu excepţia celui umanitar, de luarea unor măsuri concrete în ceea ce priveşte "democraţia şi libertatea cuvântului".
Mineriada care a îngheţat o ţară
Majoritatea statelor vesteuropene, printre care Marea Britanie, Italia, Belgia, Elveţia sau Austria, denunţă "metodele teroriste" aplicate la Bucureşti. Preşedintele francez Francois Mitterrand îndeamnă guvernul român să aplice doar "mijloacele legale de păstrare a ordinii publice, fără a îndrepta românii unii contra altora".
Ungaria îşi exprimă consternarea că "guvernul român a lansat nu numai forţele armatei şi ale poliţiei împotriva manifestanţilor, ci şi grupe de muncitori". Iar din partea autorităţilor germane vine propunerea ca în cadrul Conferinţei Europene de la Copenhaga pentru Drepturile Omului să se dezbată problema României.
Totodată, deputaţii europeni se întrunesc pentru a dezabate situaţia din România, iar reprezentatul CEE (comunitatea europeană), Bruce Milan, anunţă câteva decizii cu efecte durabile.
României i se refuză aplicarea acordului comercial şi de cooperare încheiat la 8 iunie 1990, iar relaţiile cu Bruxelles-ul sunt îngheţate pe toate palierele. Bucureştiul e exclus şi din proiectul de ajutorare Phare, finanţat de 24 de ţări occidentale.
La sfârşitul lui iunie 1990, ceremoniile sunt în toi în capitala română: Ion Iliescu îşi inaugurează domnia validată electoral, iar parlamentarii FSN răsuflă uşuraţi, preluându-şi mandatele. Peste gardurile Palatelor Cotroceni şi Victoria, România e o insulă complet izolată. "În Balcani ia naştere o zonă de comunism modernizat, ale cărui metode nu se deosebesc deloc de cele ale regimului precedent." GAZETA WYBORCZA, cotidian polonez
CE RĂMÂNE
Paginile ziarelor străine păstrează câteva imagini dure şi o condamnare unanimă a mineriadei
"The Times", "Le Monde", "Washington Post", "New York Times", "La Repubblica" - toate marile instituţii de media occidentale relatează de la Bucureşti scene de coşmar.
Descinderea minerilor, anarhia urbană, teroarea celor vânaţi, sângele întins pe asfaltul fierbinte, salopetele şi lămpaşele contra blugilor, pletelor şi ochelarilor, toate aceste imagini fac înconjurul lumii, aducând în prim-plan complicitatea dintre regimul Iliescu şi mineri.
Articolele nu ratează discursul lui Iliescu din mai 1990, în care acesta afirmase că nu va înlătura demonstraţiile paşnice prin forţă: "România e o ţară democratică, nu un stat poliţienesc".
Dincolo de raţiune
Oratoria mincinoasă faţă de oficialităţile occidentale este spulberată. Menţinerea controlului statului asupra libertăţii de opinie a reprezentanţilor opoziţiei îi surprinde pe jurnaliştii americani. Pur şi simplu, ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti este de neconceput pentru o minte normală.
În "Washington Post", România e prezentată ca o ţară în care puterea politică se menţine prin metodele dictaturii ceauşiste. Arestarea liderilor opoziţiei e privită în Occident ca o stavilă în calea procesului democratic.
Cei care nu s-au mai întors
Presa franceză acordă un interes special reprimării manifestărilor din Bucreşti şi vorbeşte despre violenţe în termenii unor barbarisme produse de pseudo-miliţiile muncitoreşti ale minerilor.
"Corriere della Sera" declară "funeraliile democraţiei" în România, iar "La Repubblica" acuză "marşul asupra Bucureştiului al noilor stalinişti", sesizând în mineri o "gardă pretoriană" a regimului Iliescu.
La final, rămâne imaginea chintesenţială de la Coppa del Mondo: teroarea răspândită de mineri e atât de mare încât suporterii români aflaţi la Campionatul Mondial de fotbal din Italia cer azil politic guvernului italian.