MĂRTURISIRI. Celebra autoare de BD-uri și regizoare a vorbit pentru EVZ despre lipsa de imaginație, narcisism, propria căsnicie și situația Iranului.

Astăzi are premiera în România lungmetrajul  „Poulet aux prunes/Iubire persană”, al doilea regizat de faimoasa autoare de romane grafice Marjane Satrapi (iraniană cu cetățenie franceză) și de Vincent Paronnaud, după multi-premiatul „Persepolis”. De data aceasta, nu mai este vorba de un lungmetraj de animație, ci de un film de epocă (cu Isabella Rossellini, Chiara Mastroianni, Rona Hartner și Mathieu Amalric), a cărui acțiune se petrece în Teheranul anului 1958. „De când îndrăgita vioară a lui Nasser Ali Khan (Amalric), cel mai renumit violonist, este distrusă, acesta pierde gustul vieții. Incapabil să mai găsească o altă vioară pentru a o înlocui, el decide să se așeze în pat și să aștepte moartea. În așteptarea ei, alunecă în reverii, în același timp melancolice, fericite și pline de umor. Pe măsură ce fragmentele din captivanta lui poveste se unesc, descoperim marele lui secret: o extraordinară poveste de dragoste care i-a alimentat geniul și muzica”, se arată în sinopsisul lungmetrajului. La Festivalul de la Veneția, unde „Iubire persană” a avut premiera internațională și a candidat la Leul de aur, Marjane Satrapi și Vincent Paronnaud au explicat pentru EVZ condiția narcisistă a artistului. Tranziția de la animație la actori "Nu ne-a fost frică să trecem de la animație la un lungmetraj cu actori. Cu «Persepolis», le-am avut pe toate: am mers la Oscaruri, am căpătat o tonă de premii, faimă... Apoi stai și te întrebi: «De ce vreau eu să fac un film? Sigur că nu pentru toate aceste motive». Pentru că e plictisitor și e mult de muncă... Și multă fericire, desigur... Chestia e să încerci lucruri noi. Iar pentru mine și Vincent  (Paronnaud – n.r.) nu există granițe între diferitele arte. Dacă vorbești de BD-uri, animație și film, acestea nu sunt genuri, ci medii. Așa că decizi ce mediu îi este adecvat cărei povești. Până la urmă, ce se poate întâmpla? Am făcut un lungmetraj de animație care a fost un mare succes. Apoi facem un lungmetraj de ficțiune cu actori și iese prost. Și ce dacă? Doar n-a murit nimeni și noi, timp de doi ani, am învățat ceva nou. Și când înveți ceva, asta te face câștigător oricum, pentru că ai reușit ceva. Numai că a fost foarte incitant și « Iubire persană» a ieșit foarte bine, așa că acum suntem amândoi foarte fericiți”, afirmă Marjane Satrapi. Punctul zero al "Iubirii persane" "Ideea ne-a venit chiar când terminam «Persepolis». Eu mai aveam o carte, «Poulet aux prunes», și am vrut s-o ecranizăm și pe aceasta. A fost chiar atât de simplu. Apoi ne-am apucat să o adaptăm”, povestește Satrapi, „iar decizia de a nu o face sub forma unui lungmetraj de animație a fost instantă”, precizează Vincent Paronnaud. „Abia apoi ne-a fost frică, dacă tot ne întrebați despre asta...”, glumește co-regizorul, iar Satrapi îi ține hangul: „da, pentru că suntem inconștienți. Întâi sărim în mare și apoi îl întreb: «Dar, Vincent, tu știi să înoți?», «Ah, nu, da' de unde?!». Și de acolo trebuie să ne descurcăm cumva", hohotește Satrapi. Una din temele „Iubirii persane” ar putea fi condiția damnată a artistului. A simțit Satrapi asta pe pielea ei? „Nu, absolut deloc. Noi doi nu știm să facem absolut nimic în afară de asta. Noi din artă trăim, câștigăm bani, datorită ei putem să mâncăm carne și să facem o groază de alte chestii. Dar nu este solicitant. Trebuie să fii foarte egoist și narcisist ca să fii artist. știu că mă repet, dar... Dacă faci ceva pentru care oamenii trebuie să plătească și să stea o oră și jumătate într-un cinematograf și să te aplaude și să te iubească... Dacă nici asta nu e narcisism, atunci eu nu știu ce-i aia narcisism. Dar, bun, narcisiști suntem cu toții, iar artiștii sunt un pic mai mult. Odată ce accepți că ești așa, e mai ușor. Eu, când m-am măritat acum 15 ani, i-am spus soțului meu: «Pe locul întâi e munca mea, apoi vii tu». Nu i-am spus niciodată că el e primul loc, ar fi fost o minciună și eu nu pot să îl mint. Și se vede că a înțeles, fiindcă încă suntem căsătoriți”, subliniază Satrapi. Problema imaginației Care e legătura dintre situația Iranului și cea a protagonistului din „Iubire persană” jucat de Mathieu Amalric, protagonist îndrăgostit de Irâne (Golshifteh Farahani)? „Păi, în Teheranul anilor '50 exista un vis al democrației, vis care s-a dus dracului nu doar în Iran, ci și în întreaga regiune. E același lucru – acest bărbat iubește o femeie, pe care nu o poate avea, și moare din cauza asta. Este la fel ca țara noastră pierdută, o iubim în continuare și asta ne omoară în fiecare zi câte un pic. În același timp, filmul nu e unul trist, pentru că vorbește atât de mult despre viață și despre dragoste. Cred că dacă există o declarație politică pe care o poți face astăzi, asta ar fi: «Iubesc o sculptură frumoasă, frumusețea, dragostea, arta de dragul artei». În ziua de azi există un exces de realitate: real politik, reality TV, totul e pur și simplu prea real. Poate că am încetat să ne imaginăm lucruri. Și poate doar în imaginație și poezie putem găsi ceea ce avem în comun”, susține Marjane Satrapi. Femeia îl părăsește pe protagonist nu deoarece așa vrea ea, ci pentru că tatăl ei îi ordonă. Există aici vreun mesaj referitor la structura patriarhală? „Da, pentru că după cum tatăl decide ce e mai bine pentru fiică, așa și un dictator decide ce e mai bine pentru țara lui. Am spus-o și o repet: Cel mai mare dușman al democrației nu e o persoană, nu e un regim, nu e un guvern, ci cultura patriarhală. Asta se aplică la o țară precum Iranul, dar și la una ca Italia, în care Berlusconi a redus femeile la țâțe. Asta e tot cultură patriarhală și ea amenință democrația pentru un motiv foarte simplu. Dacă femeia e redusă la capacitatea ei de reproducere și la frumusețea țâțelor ei, asta înseamnă că îi iei tot potențialul intelectual, științific, artistic și politic. Iar asta înseamnă că țara ta funcționează doar pe jumătate și asta nu e bine”, accenturează autoarea și regizoarea. Intenția autorilor "Nu am vrut să facem un film politic, ci o celebrare a frumuseții, dragostei, vieții și umorului. Am vrut să facem un film în care să fie ok ca părinții să nu-și iubească copiii. Aparent, toți părinții și-i adoră în ziua de azi ... Eh, dacă ar fi așa, n-am mai vedea copii nefericiți care se transformă în adolescenți nefericiți... Așa că am vrut un personaj principal care nu-și iubește copiii, al dracului, antipatic și care la sfârșit e tot antipatic și nu-și cere iertare nici copiilor, nici soției. Nu există nicio lecție de genul ăsta pentru că nu așa e viața”, asigură Satrapi. Ea are o problemă cu definiția pe care americanii o dau filmelor când spun că spunerea unei povești este esențială pentru ele. „În carte, când spun povestea, o spun pe limba mea. Apoi, când o ecranizam cu Vincent, nu mai era limba mea, ci limba noastră. Filmele nu au de-a face cu modul în care spui povestea, ci cu găsirea unui limbaj. Cu găsirea unui mod de a spune povestea. Poți să ai o poveste incredibilă și s-o faci praf sau poți să ai o poveste despre nimic, pe care o poți spune în două rânduri și poți s-o faci extrem de incitantă”, e de părere Satrapi. DUBLĂ APARTENENȚĂ Din Iran, cu dragoste. Din Franța, la fel Cât de mult înseamnă istoria Iranului pentru ea? „Păi, este cine sunt. Din cauza istoriei acestei țări, eu nu cunosc vreun iranian cu o viață normală. Nu știu pe nimeni care să spună: «M-am născut, m-am dus la școală, am studiat, m-am îndrăgostit, m-am căsătorit, am avut doi copii și apoi am murit». În viața tuturor iranienilor pe care îi cunosc s-a întâmplat ceva extrem, fie că e vorba de crimă, de execuții, de exil, de sinucidere... ”, rememorează regizoarea. Acum se consideră iraniană în aceeași măsură ca și franțuzoaică. Dar spune că nu face parte din cinemaul iranian, pentru că a părăsit țara de tânără și toată activitatea ei artistică s-a desfășurat în afara țării de baștină. "Nici măcar nu scriu în farsi, ci în franceză”, declară Satrapi. „Să vă dau un exemplu. Acum niște ani mă sună cineva și îmi spune că vrea să facă o expoziție de artă islamică. Am întrebat ce e aia. Arta islamică se definește la fel de larg ca arta creștină. Și mi se răspunde că vor chema artiști musulmani. Am întrebat ce-s ăia. În primul rând puteau să fie din țări de la Indonezia până la Bosnia. Ca să nu mai zic că sunt atee. Și am întrebat acea persoană dacă i-a dat vreodată prin cap să facă o expoziție de artă creștină în care să alăture lucrările unui tip din Peru, altul din America, altul din Kenya și încă unul din Irlanda, că doar sunt toți creștini. Așa că dacă ești iranian și faci filme, nu înseamnă neapărat că faci parte din cinemaul iranian", concluzionează Satrapi. "Cultura mea e extrem de iraniană, inima mea e extrem de iraniană, dar nu sunt făcută din plastic. După atâția ani petrecuți în Franța, am devenit și franțuzoaică. Îmi place să discut despre brânză! Mănânc melci!”, invocă Satrapi dovada supremă a aclimatizării ei în Hexagon. Precizează: „Dacă aș fi bărbat, aș spune că Iranul e mama mea și Franța, soția mea. Ai o singură mamă, o iubești și dacă e nebună, ai face orice pentru ea. Nevasta... Da, te încrezi în ea, dar o poți și înșela, poți să divorțezi de ea, poți face un copil cu o altă femeie". ATITUDINE "Sper să nu împlinesc vreodată 100 de ani" Marjane Satrapi a spus la un moment dat că „ideea morții a dispărut din civilizația occidentală” și acum se ivește prilejul să dezvolte această temă: „Azi în Vest, dacă te uiți la televizor și citești reviste zi de zi, îți spun că dacă mănânci un anume iaurt zilnic și nu știu câte fructe, alergi o oră, nu fumezi și bei un suc de legume dezgustător  și blah blah blah, nu doar că n-o să mori, dar nici măcar nu vei îmbătrâni. Adaugă la asta toată chestia cu chirurgia estetică... Oamenii au fantezia asta, că dacă faci toate aceste lucruri, vei trăi pentru totdeauna. E o absurditate, pentru că îmbătrânirea este o pregătire pentru moarte. Uite, acum sunt în putere și nu pot accepta ideea morții, dar când voi fi mai în vârstă și nenorocită o să număr zilele până când se termină odată viața asta. Pentru că trăim o perioadă conservatoare, tot ce are de-a face cu plăcerea e interzis. Mănânci? Probleme cu colesterolul. Fumezi? Cancer. Faci sex? SIDA. Bei? Probleme cu ficatul. Tot ce-ți face plăcere nu ar trebui să faci. Eu nu prea înțeleg ideea asta, să trăiești nenorocit toată viața ca să bagi carne proaspătă în mormânt. Eu una sper că în ziua în care o să mor carnea mea o să fie atât de stricată că nimeni n-o să vrea să o mănânce. Oricum o să îmbătrânești și nu vei mai putea face chestii. Vrei să trăiești ca un bătrân timp de 65 de ani? Eu una nu, mulțumesc. Prefer ca oamenii să spună «Of, biata, ce devreme s-a stins» decât «Ai grijă, a venit nebuna aia bătrână. De ce nu moare odată?». Iubesc grăsimea, tutunul, nu-mi place să fac sport și sper să nu împlinesc vreodată 100 de ani”, încheie Satrapi interviul.