Soprana crede că "punerile în scenă sunt uneori atât de dezaxate (...) faţă de creaţia marilor compozitori, pe care ar trebui s-o slujească cu smerenie".
Despre cursurile ei de măiestrie artistică, Mariana Nicolescu spune că: "Aceste Master Classes au loc în anii dintre o ediţie şi următoarea a Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée. Scopul lor a fost şi rămâne şi acum acela de a răspunde nevoii de îndrumare pe care o simţeau acut tinerele vocaţii lirice ale ţării, care între timp au făcut progrese uriaşe. Scopul meu, din prima clipă, a fost acela de a le transmite acestora marile tradiţii ale artei cântului pe care le-am preluat de la Maestra mea, Jolanda Magnoni, la Conservatorul Santa Cecilia, la Roma, şi de la unii dintre cei mai de seamă interpreţi ai secolului pe care de-a lungul anilor i-am întâlnit pe marile scene ale lumii şi de care am fost legată de prietenii durabile, Alfredo Kraus de pildă sau Cesare Siepi".
Opinii dure
Sopranei i se pare că "aceste tradiţii sunt perpetuate în Occident din ce în ce mai puţin, ceea ce e o adevărată tragedie culturală şi artistică. Aşa se explică de ce tinere talente din Italia şi Spania, ţări cu un trecut fabulos în domeniul operei, vin spre mine, în căutarea unei soluţii salvatoare. După ce apar, pentru prima oară în viaţă pe o scenă lirică, şi anume pe scena pe care-i îndrum la Brăila şi pe care la 1881 debuta Hariclea Darclée, ei încep, în sfârşit să fie luaţi în considerare în propriile ţări, şi unii se afirmă în cariere remarcabile".
Cum rezistă totuşi teatrul de operă în aceste condiţii? "Publicitatea, scandalurile, banii dau unui public larg iluzia succesului. Publicitatea: o soprană cu o voce verdiană foarte frumoasă, din generaţia mea, făcea obiectul unei «promovări» uriaşe, iar după spectacole se scria aproape întotdeauna că «n-a fost ziua ei cea bună». Când a învăţat să cânte mai bine, nu mai avea voce. Fluierăturile, huiduielile publicului competent, atunci când se cântă prost, sunt un semnal de alarmă şi, de multe ori, reprezintă reacţia de legitimă indignare a iubitorilor spectacolului de operă şi ai vocii umane. Ca să nu mai vorbim de punerile în scenă care sunt uneori atât de dezaxate, ca să spun aşa, faţă de creaţia marilor compozitori, pe care ar trebui s-o slujească cu smerenie, încât poţi vedea o Aida transformată în spălătoreasă ce calcă rufe în faţa noastră, şi atâtea altele! Ce să mai creadă lumea?", se întreabă retoric Mariana Nicolesco.
Măsura prăbuşirii culturale şi morale
Soprana întrevede cu greu o soluţie. "Toate aceste manifestări dau măsura prăbuşirii culturale şi morale, a dezagregării valorilor, a cultului facil al urâtului, prezentat ca expresiv, în timp ce frumosul cere nobleţe, magie, artă, graţie, lucruri rare, greu de atins. Numai o criză majoră de conştiinţă, şi de conştiinţă estetică, dacă vreţi, poate mătura aceste vicisitudini ale timpului nostru. Şi atunci, dacă am reveni la cultul valorilor reale, ce ne-am face fără marile tradiţii ale cântului, acesta fiind esenţa spectacolului de operă? Iată de ce cred în ceea ce fac pentru perpetuarea acelor mari comori ale măiestriei în această artă sacră, de ce mă lupt eroic pentru ele şi de ce, în afară de români, vin spre mine atâtea tinere talente din toată Europa şi chiar din Statele Unite, din Rusia şi din China."