Marian Nazat de vorbă cu generalul (r) Ioan Panaitescu. Nürnberg-ul românesc povestit de judecătorul care i-a condamnat pe cei din „lotul CPEx”

Marian Nazat de vorbă cu generalul (r) Ioan Panaitescu. Nürnberg-ul românesc povestit de judecătorul care i-a condamnat pe cei din „lotul CPEx”

Judecătorul, devenit, după pensionare, avocat, spune ce promisiuni i s-au făcut sau ce amenințări a primit ca să-i condamne pentru genocid pe foștii demnitari comuniști

Avocatul Marian Nazat a avut ideea de a sta de vorbă cu unul dintre cei care au făcut istorie în Justiție după 1989. Maestrul Nazat a vorbit și a publicat pe blogul personal un interviu inedit cu fostul judecător militar, generalalul Ion Panaitescu, care acum, după pesnionare, este avocat. Ioan Panaitescu este cel care, în primele luni după Revoluție, a judecat ”lotul CPEx”, foștii membri ai Comitetului Politic Executiv. Pe blogul său, Marian Nazat redă ceva din febra acelor zile și descrie cu acuratețe cât de fierbinte a fost acel dosar a cărui judecare s-a făcut sub lumina reflectoarelor, întrucât fiecare ședință se transmitea în direct. Generalul Ion Panaitescu povestește cât de apăsătoare au fost deciziile pe care le-a luat și care au fost presiunile la care a fost supus în timpul procesului.

Se cerea pușcă și gloanțe, ca în 1941

Marian Nazat - Chiar așa, cum de vi s-a repartizat tocmai dumneavoastră dosarul acela, ce vă recomanda ?

Ne puteți urmări și pe Google News

Ion Panaitescu: Îmi amintesc că la Tribunalul Militar București atmosfera era cam tulbure, cam neașezată. După ce s-au mai liniștit lucrurile, unii dintre judecători – mr. Ștefan Dănilă, cpt. Nicolae Smaranda și dedesubtiscălitul . (…)Fiecare dintre noi e liber să-și imagineze cam în ce scop au fost introduși (…)Odată intrat în acest complet, am convenit (numai) cu domnul colonel Ciubotaru să ignorăm toate, dar absolut toate zgomotele și perturbațiile ce însoțeau judecata, indiferent dacă erau pozitive sau negative; indiferent dacă ar fi parvenit de sus sau de jos; din stânga sau din dreapta. Pe de o parte. Pe de altă parte, am hotărât să păstrăm absolut secretul deliberării pe toată durata procesului, dar, mai ales, văzând că până la schimbarea completului, murise, în arest p r e v e n - tiv, fostul Președinte al Marii Adunări Naționale – Nicolae Giosan - ne-am angajat să facem tot ce legea ne permitea astfel încât, la apelul pentru pronunțare, să nu mai „lipsească” nimeni. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu – Tatăl Ceresc, nu Dumitru Popescu ! - așa a fost. Cu alte cuvinte, am revocat măsura preventivă a arestării inculpaților – îndeosebi în cazul celor cu tensiuni arteriale primejdioase - am încuviințat internarea altora, am eliberat de sub sechestru sumele de bani ori alte bunuri necesare traiului zilnic al aparținătorilor aflați în „întreținerea” inculpaților, iar din Nürnberg-ul românesc, sau din procesul comunismului, ori alte bazaconii și scorneli, așa cum propaganda oficială încerca să vândă procesul opiniei publice, cauza s-a transformat într-un proces european avant la lettre.

Personal, am crezut că încă mai puteam transforma judecarea cauzei dintr-o anticipată – de către unii – răzbunare sângeroasă, într-un proces, așezat pe normele de procedură, calm, civilizat. De pildă, la unul dintre termene, înainte de începerea ședinței de judecată, în prezența gărzilor, am avut o întâlnire, în biroul meu, cu generalul Constantin Olteanu – fost ministru al Apărării Naționale. M-a abordat militărește: „Domnule locotenent- colonel, la ce fel de judecată să ne așteptăm?” (…)I-am răspuns, nu puteam altfel !, că toți inculpații vor avea parte de un proces drept, pe bază de probe și fără vreo conotație ideologică, iar judecătorii nu se vor lăsa seduși de alte sirene înșelătoare. În rest, atmosfera post-revoluționară făcea să vibreze și pereții instanței, uneori. Primeam la dosar, bunăoară, memorii disperate ale unor simpatizanți ai inculpaților, după cum alții, n-aș putea să le zic tot simpatizanți, cereau, mi se pare, ”o pușcă, gloanțe suficiente și încuviințarea unei vizite private în celularul de la Jilava. Ca în 1941”.

Marian Nazat - Vi s-a sugerat ori vi s-a cerut de-a dreptul ce soluție să pronunțați în procesul acela celebru, care era televizat în direct? Cum se transmiteau ordinele către completul de judecată și cine o făcea ?

Ioan Panaitescu – Cum cine ? Cei care aveau sarcini să ne supravegheze direct – generalii Ioan Nistor – președintele T.M.T.B. – și Gheorghe Șerbănescu – Șeful D.I.M. -, precum și aceia care ne supravegheau indirect – ministrul Justiției, Victor Babiuc, ori Președintele Curții Supreme de Justiție, Teofil Pop -, ei o făceau, însă după primele ședințe de judecată și-au dat seama că acest complet de judecată o luase razna și nu mai putea fi pus la punct. Generalul Nistor, de exemplu, pretindea ca, înainte și după fiecare ședință de judecată, să i se raporteze, în detaliu, tot ce aveam de gând să facem sau ce și de ce făcuserăm deja.(…) În scop preventiv, pe durata procesului, atât eu cât și domnul Ciobotaru, am fost sancționați disciplinar, conform Regulamentelor Militare, de către generalii Șerbănescu și Nistor. Război de gherilă în toată regula. De asemenea, persoane din conducerea politi-că a țării – în special consilierul prezidențial Vasile Ionel sau prim-ministrul Petre Roman -, fiecare cu însărcinările sale, anticipau sugestiv pentru completul de judecată soluții grave pentru viitorul fiecărui inculpat. De pildă, sus-numitul prim-ministru a declarat că i s-a urcat sângele la ten de revoltă când a auzit că inculpatul Totu Ioan a îndrăznit să-și formuleze anumite apărări în proces. Vasile Ionel contabiliza orice mișcare a completului printrun zmeu de hârtie al instanței care turna cu simțiri patriotice la Cotroceni. Ordinul de a-i condamna pe inculpați la câte 20 de ani de închisoare, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de genocid în infracțiunea de omor deosebit de grav, a ajuns pe căi diferite, înainte cu câteva zile de pronunțare, atât la mine cât și la președintele completului.

Victor Babiuc și alții au propus avansări pentru condamanări

Pe mine m-a chemat Victor Babiuc la Ministerul Justiției, în ziua de sâmbătă, 23 martie 1991, și, în prezența generalului Șerbănescu, mi-a spus, cu un zâmbet amenințător, că speră să nu-i fac vreun pocinog luni, la pronunțare, că el nu crede că ne-o trece prin cap să-l achităm pe vreunul dintre inculpați. „Înțelegător cum este, admite că nu trebuie să-i condamnăm pe inculpați pentru genocid, dar pentru omor deosebit de grav, la o pedeapsă moderată de 20 de ani, trebuie să-i condamnăm pe toți”. Și a urmat un dialog a cărui amintire mă urmărește și acum.

– Am înțeles Domnule ministru !, i-am răspuns, numai că, la fel ca la genocid, eu nu leam văzut nici pe Ana Mureșan, nici pe Suzănica Gâdea și nici pe Lina Ciobanu bunăoară, aruncând cu pistoale sau trăgând cu tunul ori cu mitraliera în populație, pentru a conchide că vreuna dintre ele a ucis, la Revoluție, pe cineva.

– Păi, noi de aia v-am pus acolo, să găsiți soluții!

- Și dacă găsesc soluția, l-am întrebat, pe mine cine mă protejează?

– Noi o să avem grijă.

– Care noi și ce fel de protecție?

– Te facem, imediat, general și te numim judecător la Secția Militară a Curții Supreme ! a zis Babiuc.

– Atât vă rog, am adăugat eu, fățarnic, se înțelege, să țineți cont că mai trebuie lămuriți și președintele completului de judecată, și asesorii populari.

– S-a vorbit deja. Nu sunt probleme.

Deliberarea s-a făcut într-o Dacie 1200

Am ieșit val-vârtej din imobilul de pe B-dul Regina Elisabeta, unde era sediul Ministerului Justiției, și, tot așa, m-am precipitat, sufocat de revoltă, către domiciliul domnului col. Ciobotaru, din Piața Constituției, pentru a dezlega șarada. Dumnealui a coborât în spatele blocului și m-a rugat să mă liniștesc, precizându-mi că și el fusese abordat de către Teofil Pop – președintele Curții Supreme – cu aceeași propunere nerușinată și cu aceleași promisiuni. Domnul Ciobotaru a tergiversat, s-a codit feciorelnic, lăsându-l pe Pop să creadă că da. În aceste condiții, pentru a crea o surpriză totală, am hotărât să deliberăm nu în camera de chibzuință de la tribunal, căci am fi picat pe tehnică, ci în „Dacia” mea 1200, nr. 5-B-354, a doua zi, începând cu ora 8:30, în fața sediului RATB din Piața Virgiliu. Am petrecut astfel Sfânta Duminică meditând și consemnând, luând la mână încheieri, note de ședință personale etc. până la ora 16. Decisesem ca minuta sentinței – ale cărei linii generale le trasasem – să fie scrisă cu o oră înainte de pronunțare la tribunal. Știind că, oricum, hotărârea avea să fie casată în recurs la Curtea Supremă, am hotărât să fim ponderați în schimbările de încadrare care fuseseră anterior discutate, în soluțiile absolutorii și/sau în pedepse. După pronunțare, transmisă pe postul național de radio, primul telefon pe care l-am primit a fost de la unul dintre protagoniștii discuției de sâmbătă, care m-a sfătuit să-mi fac bagajele și să dispar din justiția militară. Am ripostat violent la sugestie cu o înjurătură care, vorba lui Nicolae Velea, începea cu arhivele mă-sii și se sfârșea cu amenințarea că am să intru în el ca 2 în 12 de nu-l scot nici 24. A doua zi, domnul col. Ciobotaru a cerut trecerea în rezervă. I s-a aprobat urgent.

Execuția de la Târgoviște, un asasinat politic. Condamnarea la moarte a soților Ceușescu nu a fost definitivă

Am schimbat încadrarea juridică a faptelor unora dintre inculpați, din infracțiunea de genocid prev. de art. 357 C.pen. în infracțiunea de favorizare la genocid prev. de art 361 C.pen. – mai întâi, pentru că, în fapt, aceia dintre inculpații care participaseră fie la ședința din 17 decembrie, fie la ședința din 22 decembrie 1989, fie la ambele ședințe ale C.P.Ex., prin atitudinea lor față de ordinele date de către Nicolae și Elena Ceaușescu în legătură cu manifestările de nemulțumire populară din perioada 14 – 22 decembrie 1989, i-au ajutat pe cei doi să se sustragă de la urmărirea penală în ciuda faptului că, de fapt, executarea șefului statului și a soției acestuia în garnizoana Târgoviște la 25 decembrie 1989 a fost un asasinat politic. Sau, poate, tocmai de aceea. De altminteri, noi am și scris în sentință că, la 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați și executați fără să fi fost vreodată condamnați, î n t r u c â t sentința nr 1/1989 a Tribunalului Militar Excepțional București nu a rămas definitivă nici astăzi, înter alia, pentru infracțiunea de genocid, așa încât, în măsura în care, într-o cale extraordinară de atac promovată de către ministrul Justiției, se vor reuni toate marile dosare ale Revoluției și cei doi vor fi achitați pentru infracțiunea de genocid, la fel vor fi achitați, pentru favorizare la genocid, și inculpații pe care tocmai îi condamnaserăm. De atunci, toți mai marii sau mai micii politici răcnesc prin răspântii, ca asinii în călduri, și reclamă adevărul în legătură cu Revoluția, dar cum aud de o asemenea abordare o dau în codeală, li se smântânesc elanurile și o lasă pentru altă dată.

Marian Nazat: Pe scurt, haideți să le reamintim cititorilor noștri mai tineri care erau acuzațiile din acel dosar și cine erau inculpații!

„Soluția Al Capone” în dosarul 24-1-2

Ioan Panaitescu – Fiecare dintre cei 24-1-2 inculpați au fost trimiși în judecata la Tribunalul Militar Teritorial pentru săvârșirea infracțiunilor de genocid prev. de art. 357 C.pen. și subminarea economiei naționale prev. de art. 165 C.pen. Datele statistice pe care le voi reda mai la vale pot fi găsite în articolul „Soluția Al Capone?”, publicat în pagina a treia a ziarului Adevărul din 28 noiembrie 1990, de către colegul meu de la Facultatea de filozofie, marele ziarist Mircea Bunea. Cercetarea judecătorească a debutat la 21 iulie 1990 cu previzibila recuzare a președintelui de complet, urmată, la 23 iulie, de declarația publică de abținere formulată de către cpt.mag. Bogdan Savin Graur. La 08.08.1990, compunerea tribunalului era următoarea: lt.col.mag. Ciobotaru – președinte -, eu, lt. col.mag. Panaitescu – judecător -, coloneii Bucureșteanu, Bârsan și Ganea – asesori populari -, col. mag. Scărlătoiu Grigore – procuror de ședință -, s.civ. Caloian Monica – grefier de ședință -, și, în fine, s.civ. Tița Mândruț – dactilografă. Titlul Dosarul celor 24-1-2 îi aparține lui Mircea Bunea, care a subliniat, astfel, că, dintre cei 24 de inculpați, dispăruseră miniștrii – Nicolae Giosan – și mai dispăruseră apoi doi, Constantin Dăscălescu – fost Primministru – și Gogu Rădulescu – fost Șef de Secție în C.C. al P.C.R. -, așa încât, potrivit disp. art. 305 C.pr.pen., față de ultimii doi s-a dispus suspendarea judecării cauzei până când starea de sănătate a fiecăruia i-ar fi permis să participe la proces. Pe timpul judecății, sau imediat după aceea, nu-mi mai amintesc exact, și Gogu Rădulescu și Constantin Dăscălescu au murit. În libertate, nu în închisoare.

Componența „lotului CPEx”

În afara celor mai sus menționați, din lotul C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. au mai făcut parte următorii inculpați: Ioan Totu – viceprimministru -, Oprea Gheorghe – viceprim-ministru -, Ludovic Fazekaş – viceprim-ministru -, Constantin Nicolae – viceprim-ministru -, Ciobanu Lina – viceprim-ministru -, Andrei Ștefan – viceprim-ministru -, Ion Radu – viceprim-ministru -, Radu Constantin – Șeful Secției Cadre a C.C. -, Szasz Iosif – reprezentantul minorității maghiare în C.P.Ex. -, David Gheorghe – ministrul Agriculturii -, Dobrescu Miu – membru al C.C. al P.C.R. -, Pană Gheorghe – membru al C.C. al P.C.R. -, Stoian Ion – ministru de Externe -, Olteanu Constantin – șef de secție în C.C., fost ministru al Apărării -, Mureșan Ana – ministrul Comerțului interior -, Curticeanu Silviu – Șeful Cancelariei prezidențiale și Secretar al Consiliului de Stat -, Mihai Gere – Președintele Gospodăriei de Partid -, Niculescu Mizil Paul – membru al C.C. al P.C.R. -, Toma Ioan – prim-secretar al C.C. al U.T.C., ministrul pentru Problemele tineretului -, Popescu Dumitru (Dumnezeu) – rectorul Academiei de Științe Sociale și Politice „Ștefan Gheorghiu” -, Gâdea Suzănica – președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste -, Ioan Ursu – primvicepreședintele Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie (cu rang de ministru).