Doamna pe care o vizitez e o persoană în vârstă, – în cercul ei înalt nu se zice bătrână, cuvânt care-i prin el însuşi o degradare, – îşi sue părul alb, ca şi atunci când îl avea negru, într’un coc pe creştet, poartă pince-nez de aur şi obezitatea mai accentuată la piept, – la şolduri ar fi vulgar.

„Introdusă” la ea, îmi aduc la timp aminte că trebue să-i traduc în franţuzeşte cel puţin frazele cu care se începe convorbirea.

M’a primit în dormitor, – paturi masive, pluşuri masive, rame masive – ceea ce mă măguleşte, ca o introducere în intimitate.

Dar doamna Dubluve se scuză, cu un glas plângător pe care abia i-l recunosc. (N’am văzut-o de foarte multă vreme).

  • E deranjat peste tot, e greu să ţii o casă aşa mare. Aproape nu mai locuesc decât în odaia asta. Aici stau tot timpul, într-o odae, imaiginez-vous…

Cu toate că pe spaţiul acestui dormitor – şapte metri în lung, opt în lat, şi cinci .înălţime, un architect modern ar construi un complect apartament cubist, sunt nedumerită, şi doamna Dubluve explică scandând:

  • Îţi mărturisesc că nu pot să ţin mai mult de trei servitori. Iată ce-am ajuns.

Ne îngrozim împreună.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric

 

PAGINA ANTERIOARA