Ca într-o legendă, precum „O seamă de cuvinte”, celebra operă a lui Ion Neculce, cuprinzând istoria literaturii române de la origini până la 1830, cel mai mare internațional pe care l-a dat Aradul, Marcel Coraș (36 de selecții / 6 goluri la echipa națională a României) rememorează eșecul cu Irlanda de Nord din preliminariile CM Mexic ’86, scor 0-1, care le-a frânt tricolorilor zborul spre Guadalajara după 16 ani, într-un mod extrem de artistic: „am avut, în acea seară de octombrie, o seamă de ocazii…”. Într-un final oarecum dramatic al dialogului purtat pentru EvZ, fosta glorie, care afirma odinioară că, în cazul unui al doilea gol împotriva Germaniei Federale, la CE ’84, ar fi avut două străzi în centrul orașului de pe Mureș, găsește explicația privind ratarea calificării în urma partidei din 16 octombrie 1985.
–Domnule Coraș, ce amintiri vă leagă de tristul meci cu Irlanda de Nord, de la București, după 29 de ani?
–Ai zis bine, amintiri… Am controlat jocul de la cap la coadă, am avut o seamă de ocazii, un penalti neacordat la mine și nu am reușit să ne concentrăm astfel încât să găsim breșe în echipa lor, care s-a așezat pe două linii în fața careului. Inclusiv Quinn, cel care a marcat, și-a salvat echipa de pe linia porții. Și portarul Jennings a făcut un meci mare.
–V-ați așteptat ca după ultimul meci din grupă să se califice la braț cu Anglia, în urma acelui 0-0, fiind, totuși, două țări din același regat?
–Bănuiam că se va întâmpla asta. Noi am învins degeaba cu 3-1 în Turcia. Nu știu cât a contat faptul că au fost în același regat. Cred că, pur și simplu, s-au înțeles jucătorii pe teren, majoritatea fiind coechipieri la echipe din campionatul Angliei.
–Poate fi descris în cuvinte regretul că nu ați ajuns la un campionat mondial, în Mexic ’86?
–Cu siguranță rămâne regretul și e unul mare. M-am bucurat sincer ca cei mai tineri din echipă, cum ar fi Hagi, Rednic, Klein, Iovan sau Lung au reușit să o facă patru ani mai târziu, la mondialul italian. Câțiva dintre noi am terminat-o atunci cu echipa națională, în campania următoare de calificare fiind înlocuit și antrenorul Mircea Lucescu (n.r., cu Emerich Jenei).
–De ce credeți că, în multe campanii de calificare, cum ar fi cele din anii ’70 cu Ungaria sau Yugoslavia, sau mai recent, cu Danemarca sau Grecia, ne-am înecat la mal?
–Au fost momente pro și contra în istorie. Generațiile care au derivat apoi din acea echipă au confirmat, ani de-a rândul, valoarea fotbalului românesc. Noi ne-am calificat la Euro ’84 înainte de ratarea mondialului mexican, deși în aceste preliminarii am remizat de două ori cu Anglia. Probabil o calificare la CM, încununată cu performanța echipei Steaua București, de anul următor, când a câștigat Cupa Campionilor Europeni, ar fi dat o valoare justă fotbalului românesc în acel moment.
–Nu ați avut nici șansa de a evolua în străinătate.
–Exact. Dacă înainte cu un an, când am fost golgeterul României, la Sportul Studențesc, eram lăsat să joc în străinătate, atât eu cât și alți fotbaliști, altfel puteam să ne afirmăm, altă experiență puteam acumula. Din păcate, nu m-a lăsat Nicu Ceaușescu să părăsesc țara și am rămas. Cu toate acestea, am fost mândru că am jucat în echipa națională și că am fost antrenat de Mircea Lucescu.
–Ce faceți în prezent, după ce Gloria Arad, echipă al cărei conducător ați fost, s-a retras din campionatul județean?
–M-am rupt puțin de fotbal, dar la iarnă vreau să particip la examenul de Observator LPF pentru Liga 1. Acum îmi pare rău că nu m-am dus în vară la examinări, deși aveam dosarul depus.
–Câteodată, omul se complace în mediocritate…
–Nu pot să te contrazic, cred că face parte din gena noastră, a românilor. Poate e și un răspuns la întrebarea cu înecatul la mal. Dar, sper ca de data asta să învingem.
Cine a fost Pat Jennings, cel care a barat drumul tricolorilor spre gol
În vara anului ’77, portarul nord irlandez a făcut pasul de la Tottenham la rivala din nordul Londrei, Arsenal. A îmbrăcat timp de opt ani tricoul „tunarilor”, timp în care a jucat trei finale ale Cupei Angliei și una de Cupa Cupelor. Jennings a jucat 237 de meciuri în campionat pentru trupa de pe Highbury, pentru care a bifat jocul oficial cu numărul 1.000 din carieră în toate competițiile, fiind primul jucător care a atins această impresionantă cifră pe pământ britanic. Se întâmpla la 26 februarie ’83, într-o deplasare încheiată cu un scor alb la West Bromwich Albion.