S-a născut pe Strada Occidentului şi a văzut cum străzile din jurul studenţiei ei dispar. Maia Morgenstern vorbeşte cu nostalgie despre Bucureştiul de „acasă“.
S-a născut în 1962, pe o stradă ce s-a schimbat sub ochii ei de copil. Locuia într-o casă mare cu mai multe apartamente şi descoperea, în verile de după ’65, atracţia pentru teatru. Astăzi a lucrat cu Mel Gibson şi este una dintre cele mai apreciate actriţe românce de peste hotare. Maia Morgenstern se bucură încă de fiecare loc frumos pe care îl vede sau şi-l aminteşte din Bucureştiul pe care îl simte ca fiind „acasă“. „Locul în care îmi bubuie inima când mă întorc“.
Instalată comod pe un scaun în holul Teatrului Evreiesc de Stat, cu o grupă de studenţi de anul I la Teatru ce o aşteaptă „pe doamna Maia“, actriţa îşi lasă amintirile să iasă din „negura uitării“ şi vorbeş- te cu drag despre oraşul în care s-a născut, unde a crescut şi în care locuieşte de aproape 46 de ani.
„Etapa copilăriei, cu parcurile“
Pentru Maia Morgenstern, copilăria era împărţită în două episoade. Zilnic: „Acasă era acasă. Era strâmt, era Strada Occidentului, era cu lemne... Hmm, deloc, deloc confortabil. Şi apoi erau momentele de ieşit afară. Erau parcurile. Era discrepanţa asta între ele. Pentru mine, acasă nu însemna mai ştiu eu ce nostalgie sau imagine idilică. Dimpotrivă. Dar erau parcurile. Parcurile copilăriei“.
De Herăstrău, de Cişmigiu şi de parcurile de la Şosea (de o parte şi de cealaltă a Kiseleffului) paşii fetiţei Maia se lipeau cel mai des. Lăsa urme cât de mult putea şi ele au lăsat urme în sufletul ei. Acum, cele două fetiţe ale ei se bucură cel mai mult de parcuri. Îi place să meargă în zonele vechi, îi place să-şi amintească de zona în care stătea; chiar dacă o considera un hibrid nefericit şi nu o mai recunoaşte acum, din ceaţa copilăriei ies casele care cădeau în jurul ei, pe străzile din Coposu spre Mircea Vodă şi de la Bd. Unirii la Sf. Gheorghe.
„Etapa demolărilor“
Anii ’80 au însemnat pentru studenta Maia Morgenstern un hău care s-a căscat la picioarele ei. „Şi vorbim aici de senzaţii, nu teoretizez acum lucrurile la general. Dar lucrul ăsta l-am simţit pe pielea mea“, spune actriţa despre reacţiile pe care demolările epocii ceauşiste le-au trezit în ea.
„Pentru că vorbesc de strădu- ţele de care era legate amintirile... Au fost străduţele, au fost amintirile, au fost speranţele, au fost bucuriile, au fost emoţiile începutului, au fost textele pe care mi le repetam parcurgând aceste stră- duţe. Bineînţeles că nu eram atentă la străduţe, pentru că erau emoţiile examenelor, început, început în teatru, început la facultate, eşec la facultate, ambiţia de a continua, începutul în teatru. Şi am văzut cum cădeau. Fără să am aşa un sentiment sau percepţie exactă, sau... Dar, dintr-odată, lângă mine nu mai era ceva, nu mai erau case, nu mai era nimic“, îşi aminteşte Maia zona în care a rămas încă Teatrul Evreiesc de Stat.
Apartamentul cocoţat la cucurigu
Trece zâmbind peste amintirile neplăcute şi încearcă să se bucure de ce a mai rămas şi de ce se întâmplă acum bun în Bucureşti. Printre locurile preferate enumeră, fără să stea pe gânduri, Vila cu Clopoţei, Muzeul Enescu, Calea Victoriei şi galeriile de artă din ce în ce mai numeroase. Se mai bucură, împreună cu fetiţele ei, de locurile de joacă pentru copii. Urăşte aglomeraţia Capitalei, iar mallurile nu o reprezintă deloc, chiar dacă le-a încercat „din curiozitate“.
„Dar ce mă bucură pe mine cel mai mult la apartamenţelul meu din Piaţa Victoriei, cocoţat la cucurigu, cu toate neajunsurile pe care le presupune un apartament cocoţat la cucurigu în România - cu liftul care merge numai până la 11, şi nu până la 12, la cât stau eu -, şi aşa mai departe... Eh, în zilele senine vedeam Subcarpaţii, vedeam munţii aproape. Acuma se construieşte. Tot felul de chestii se înfig şi-mi limitează orizontul. Mă refer la clădiri, bineînţeles. Nu sunt arhitect, însă nu sunt prea convinsă că toate sunt urmare a unui plan de urbanism înţelept“, se întristează actriţa.
INTERVIU
„Apoi un şantier şi, dintr-odată, totul s-a limitat: blocul!“
Când îşi aminteşte despre locurile în care a copilărit, actriţei îi înfloreşte un zâmbet pe buze şi în ochi. E acasă, indiferent de cât de gri şi de murdar ar fi oraşul şi cât de multe lucruri s-au schimbat în el.
EVZ: Cele mai dragi locuri? Maia Morgenstern: Asta e foarte important de povestit. Erau parcurile de la Şosea, cele două de-o parte şi de alta a Kiseleffului şi de pe Şos. Aviatorilor sau cum se numeşte asta. Şi era Parcul Herăstrău, şi era Parcul Cişmigiu. Şi, în mare, în mare aş îndrăzni să spun, lucrurile astea nu s-au schimbat. Sigur că au trântit un sfânt de minister în mijlocul Parcului Herăstrău, dar şi locurile de joacă s-au modificat. Şi de Parcul Herăstrău, duminica dimineaţă, e legată şi prima mea experienţă cu teatrul. Orice se întâmpla în lunile de vară sau când se putea merge, eram acolo duminică de duminică. Ba chiar mergeam de dimineaţa pentru a prinde loc în faţă la teatrul de păpuşi. Primele mele experienţe artistice sunt legate de teatrul de păpuşi din Herăstrău.
Asta în ce an? În 1900 toamna. Acum o sută de ani. (râde) Sunt născută în 1962, îţi dai seama că am amintiri, ca orice copil, de la 3 ani în sus. Nu ştiu, ’65- ’68. Copilăria mea e legată de zona Buzeşti, Strada Occidentului. De asemenea, ţin minte că aveam în faţă o curte foarte mare cu pomi. Amintirile astea au revenit în minte în momentul când, de exemplu, la teatru, repetam „Livada cu vişini“. Şi uitasem toată povestea asta. Mi-am amintit momentul când s-au tăiat acei copaci. În zorii copilăriei mele, aproape neguraţi de umbra trecerii timpului, în negura uitării aproape, ţin minte senzaţiile din somnul de la prânz. Copil fiind, somnul mi-a fost perturbat de sunetele pe care le făceau drujbele care tăiau acei copaci. Şi apoi un şantier, şi dintr-o dată totul s-a limitat: blocul.
Casa copilăriei... Era o casă mare, tot cu apartamente. Nu era ceea ce se numeşte o casă, nicio vilă. Era o căsoaie cu apartamente. Nu era nici bucuria de la casă, nici confortul de bloc. Era aşa, un hibrid nefericit.
Spuneţi-mi cum vi se pare că se mişcă Bucureştiul? Credeţi că va ajunge în câţiva ani un oraş în care să-ţi placă să trăieşti, un oraş „cum vă place“? Da, sigur că da. Vreau să trăiesc cu sentimentul şi cu gândul ăsta. Şi dacă e să citeşti ce spune Camil Petrescu despre Bucureşti, în „Patul lui Procust“, apropo de Calea Victoriei, îţi vine să te iei cu mâinile de toate capetele. Bun, acuma ce să facem?! Discutăm cu mare tristeţ e ce s-a demolat şi ce s-a dărâmat, şi ce lucruri minunate... Dar asta e! Aţi prins o perioadă în Bucureşti în care să vi se pară că e ideal? Nu!