Revoltele studenţilor de la Paris de acum 40 de ani au fost apogeul unor mişcări de protest care au reconfigurat moral, politic şi social Occidentul.
Mai 1968, marele moment parizian al revoltelor studenţeşti, provoacă, chiar şi la 40 de ani distanţă, deopotrivă aspiraţii şi contradicţii.
Nicolas Sarkozy a ajuns preşedintele Franţei după ce a declarat, ritos, că „trebuie să termină odată cu moştenirea lui mai ’68”. Acum, în Franţa, se vinde excelent cartea lui Andre şi Raphael Glucksmann - „Mai 68, pe înţelesul lui Nicolas Sarkozy”.
Nu e însă vorba doar de Franţa, mai ’68 a schimbat cumva toată Europa Occidentală, dacă nu toată lumea. Parisul nu este decât punctul culminant al unui proces care începuse încă de la sfârşitul anilor ’50. Extinderea accentuată a drepturilor cetăţeneşti, discriminarea şi realităţile ghetourilor urbane americane, revendicarea unei tot mai intense implicări politice, protestele împotriva războiului din Vietnam – toate au stat, fiecare în parte, la baza protestelor studenţeşti şi a escaladării lor ulterioare.
Inamicii din campusuri
Mulţi, zeci de mii, sute de mii. Câteodată trataţi ca nişte copii, alteori, destul de rar, consideraţi deja adulţi. Muncesc, dar nu produc nimic. De cele mai multe ori n-au bani, dar puţini dintre ei sunt cu adevărat săraci. Deşi majoritatea provin din rândurile burgheziei, nu se ridică la standardele de comportament ale acesteia.
Fetele din jurul lor arată ca nişte băieţi, dar nu e foarte sigur că ele vor să fie băieţi. Îşi privesc profesorii ca pe nişte mixturi ciudate de părinţi, şefi şi învăţători, însă nu se pot decide cu exactitate ce sunt în final. Unii dintre ei par a fi destinaţi să-şi conducă în viitor ţara, alţii, din contră, vor ajunge doar nişte salariaţi prost plătiţi. În rândurile lor se află cititori avizi de „L’Humanite” şi „Le Monde”, devotaţi ai noului val din cinema, petrecăreţi, bogătaşi răsfăţaţi, fete ce se vor mărita după primul an de studii, şmecheri, viitori matematicieni şi doctori.
Studenţii capitalelor occidentale de la sfârşitul anilor ’60. Poate oare cineva să-i înţeleagă? – iată întrebarea pe care e foarte probabil că şi-au pus-o şi administratorii politici ai perioadei. Indiferent că vorbim de SUA, Franţa, Italia sau Japonia, reacţia studenţilor la adresa realităţilor politice ale vremii a plecat de la aceleaşi constante.
Peste tot în lume, revoltele au indicat cu claritate deficienţele unui sistem care reuşise să îndepărteze fantoma celui de-Al Doilea Război Mondial, instaurând bunăstarea, pentru a se îngropa însă în hăţişul birocratic şi în imobilism social. Ideile lui mai ’68 Întrebarea este inevitabilă: ce era în capul acelor tineri? Poetul britanic Stephen Spender, simpatizant al minţilor fierbinţi de stânga de pretutindeni, decide să vorbească cu cei mai inteligenţi dintre rebeli. Interviurile au loc pe bulevardul parizian Saint-Michel iar concluzia sa este drastică.
Studenţii erau mai degrabă echipaţi cu brand-uri ca „Mao”, „Che”, „Castro” ori „Lenin” decât cu argumente limpezi şi solide. Oricum, pare să afle surprins Spender, revoluţionarii nu au timp să citească. Este de ajuns să cunoască cine este duşmanul - societatea de consum, paternalismul, birocraţia, partidele vechi, poliţia, profesorii şi cam tot ce poate fi desemnat ca parte din „sistem” şi să se numească unii pe alţii „tovarăşi” ca să se simtă uniţi sub acelaşi ideal.
Spre deosebire de aceşti tineri răsfăţaţi care au îngheţat liniştitele capitale europene pentru multe zile, în Praga comunistă, susţine Spender, copii de aceeaşi vârstă scriau pe ziduri „Vrem lumină!”. Protestul studenţilor praghezi era subversiv prin simpla sa banalitate. În bezna comunistă aceştia aveau nevoie de lumină nu pentru a lupta împotriva unei societăţi infinit mai opresive ci, din contră, pentru a putea citi noaptea în camerele lor.
Războiul dormitoarelor Mână în mână cu breşa ideologică s-a intensificat şi aşa-numita “bătălie a dormitoarelor”. Regulile universitare monastice au început să fie tot mai contestate. Ofensiva împotriva lumii universitare a plecat tocmai de la nevoia existenţei unei limite clare dincolo de care cadrul oficial să nu poată pătrunde în intimitatea individului.
Ca o consecinţă, studenţii au apelat la consilieri de planificare familială şi au pus bazele unei campanii de educaţie sexuală în campus. Totul a culminant când băieţii au pătruns în forţă în căminele fetelor, adevărate bastioane ale castităţii şi purităţii franceze. E foarte posibil ca întâmplarea să se fi oprit aici dacă ziarele de scandal n-ar fi escaladat situaţia prin relatările lor senzaţionaliste. Zeci de studenţi au fost arestaţi şi alte sute ameninţaţi cu exmatricularea. Iar totul a explodat. Universitatea nu mai era doar rezervorul unor cunoştiinţe şi programe educaţionale total depăşite, dar şi depozitara unei mentalităţi represive.
Agresiunea imperialistă
Lecţia războiului din Vietnam
Procesul revoltelor a fost amplificat treptat de războiul din Vietnam, considerat scandalos de majoritatea studenţilor şi intelectualilor, nu atât din cauza hegemoniei pe care americanii o revendicau ca gardieni ai păcii, ci şi din cauza pasivităţii birocraţiilor socialiste în faţa agresiunii yankee.
Iniţial verbal, protestul s-a extins ulterior către zona mitingurilor organizate. O mică ţară agrară trebuia să facă faţă atacurilor venite din partea celei mai mari puteri militare mondiale, iar nimeni părea să nu poate face nimic. Pe măsură ce sentimentele de vină şi ură au crescut, tot mai mulţi studenţi s-au implicat activ în campaniile anti-razboi.
Rezistenţa vietnameză a demonstrat, pe masură ce armata americană s-a dovedit tot mai incapabilă să tranşeze în favoarea sa conflictul, că o societate capitalistă super-organizată şi supra-înarmată nu este invincibilă. Lecţia s-a transformat pentru lumea campusurilor studenţeşti occidentale într-un principiu fundamental: societăţile represive pot fi combătute doar prin mijloace revoluţionare.
Cazul Daniel Cohn-Bendit
De la baricade la Parlamentul european În timpul evenimentelor din Paris era cunoscut ca „Dany le Rouge”, astăzi, din fotoliul de parlamentar european, apără altă culoare, verdele ecologiştilor. Daniel Cohn-Bendit este, alături de Joschka Fischer, o legendă vie a protestelor din mai 1968.
Posedând dublă cetăţenie, Cohn-Bendit s-a aflat încă de la început în centrul mişcărilor participând ca student la revendicările studenţilor de la Universitatea din Naterre. Datorită abilităţilor sale discursive şi a spontaneităţii, reuşeşte să se impună rapid în media vremii ca unul dintre liderii cei mai coerenţi ai tinerilor.
Când izbucnesc conflictele din Paris, Cohn-Bendit este acolo, gata să coordoneze grevele muncitorilor şi să articuleze cerinţele studenţilor parizieni. La scurtă vreme, guvernul francez îl consideră un pericol pentru pacea civilă şi pe 22 mai îl expulzează în ţara de origine, Germania.
E momentul unei replici care a făcut carieră: „Toţi suntem evrei germani!”. Perioada de timp ce a urmat înfrângerii revoltei pariziene, Cohn-Bendit şi-a dedicat-o scrisului de texte nostalgice şi administrării unei grădiniţe libertare în Frankfurt.
În ultimii 20 de ani, acesta a revenit în politica europeană ca reprezentant pe rând al verzilor francezi apoi al ecologiştilor germani în Parlamentul European. Din acestă poziţie, bătrânul anarhist a sprijinit libera migraţie a forţei de muncă şi a militat cu ardoare pentru o Constituţie unică.
ÎN LUME Studenţii capitalelor se revoltă
Tokyo – Studenţii şi tinerii muncitori din Zengakuren, Liga Naţională a studenţilor japonezi, au refuzat să accepte complicitatea propriilor guvernanţi faţă de agresiunea asupra Vietnamului. Conflicte violente cu forţele de poliţie au paralizat porturile japoneze, împiedicându-le să se transforme în baze americane.
Madrid – Studenţii au militat deschis împotriva regimului lui Franco. Contracaraţi prin acţiuni represive violente, ei s-au aliat cu comitetele muncitoreşti, forţând o revoluţie socială ce avea să eşueze în final.
Roma – Prin ciocniri violente cu autorităţile universitare şi poliţieneşti, studenţii italieni şi-au demonstrat furia faţă de un sistem educaţional complet pasiv şi necritic cu privire la realităţile societăţii capitaliste. În scurt timp, sistemul universitar a fost complet paralizat.
Varşovia – Studenţii au făcut front comun cu intelectualii într-o acţiune de contestare făţişă a hegemoniei ideologice a partidului unic.
Praga – „Primăvara de la Praga” îşi trăia începutul feeric, cu drepturi cetăţeneşti reale fără precedent în lagărul socialist. Tancurile sovietice, care vor spulbera visele de liberate ale cehoslovacilor în august, erau încă departe.
Berkeley/California-Columbia/New York – Contra oricărei politici imperialiste a propriei ţări, studenţii îşi arată solidaritatea faţă de poporul vietnamez, dar şi faţă de minoritatea americană oprimată social şi economic pe criterii rasiale. Principalul vector al protestelor studenţilor americani este refuzul ferm al acestora de a se integra stilului de viaţă al neo-burgheziei nord-atlantice.
Bucureşti – Pe liderul statului francez, Charles De Gaulle, mişcările studenţilor parizieni l-au prins chiar în vizită la Nicolae Ceauşescu. Speriat de amploarea revoltei, De Gaulle s-a întros în grabă la Paris. La Bucureşti nimic nu s-a întâmplat însă. PCR şi liderul său încă mimau liberalizarea. Era scurta perioada idilică dintre romĂni şi autorităţile statului comunist.
Mâine, în EVZ: "Moştenirea lui mai '68"