Pornim în viaţă cu o singură certitudine: aceea că, la un moment dat, vom muri. Groaza de dispariţia totală şi lipsa oricăror informaţii sigure despre ce se întâmplă dincolo şi dacă, de fapt, există acest „dincolo”, i-au făcut pe oameni caute propriile explicaţii.
„Ce e sigur e că dintre toate obiceiurile şi tradiţiile - nu numai româneşti - cele care încă persistă, cu încăpăţânare, sunt cele legate de moarte. Pentru că, într-adevăr, dispariţia este ceva cutremurător”, spune Ioana Popescu, director de cercetare la Muzeul Ţăranului Român.
Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, secretar ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti, ţăranul îşi poate schimba reşedinţa din lumea de aici în cea de dincolo fără traumele sufleteşti ale orăşeanului. Sunt însă necesare două condiţii: să fie pregătit şi să i se facă obiceiurile după toate canoanele. Ceremonialul înmormântării are o importanţă crucială. Dacă se strecoară vreo eroare în timpul ritualului există riscul rătăcirii: sufletul va fi plecat de aici, dar nu va ajunge niciodată dincolo sau se va întoarce ca duşman al lumii acesteia şi îi va chinui pe cei vii, arată cercetătorul în lucrarea „Sărbători şi obiceiuri”.
Când umbla moartea prin pod
Oamenii satului credeau că moartea era prevestită de anumite semne: câinele urla a mort sau a pustiu, vacile zbierau la fereastră, caii nechezau fără rost, pisica miauna, boii nu mai voiau să meargă la plug.
Prin toate regiunile ţării era răspândită credinţa că, dacă o găină cânta cocoşeşte, atunci „era rău de moarte”. Pentru a împiedica o nenorocire, bătrânele apelau la vrăji: dădeau găina de-a dura prin casă, până la prag. Dacă ajungea cu capul pe prag, atunci i-l tăiau. Dacă nu, i se reteza coada şi găinii i se dădea drumul. În alte locuri găina era băgată într-o traistă şi o aruncau peste casă. În Cetate, Dolj, găina era prinsă şi i se jumuleau penele. Dacă îi creşteau pene albe în loc, nu-i făceau nimic, dacă îi creşteau pene negre, era aruncată în apă.
Cucuveaua, cucul sau ciocănitoarea ce cântau pe casă sau la fereastră anunţau şi ele moartea. Pentru a nu mai prevesti răul, oamenii îi aruncau pâine sau un dumicat de mămăligă şi îi spuneau să nu mai vină: „Du-te pe codrii!”. Cucul era periculos mai ales când cineva îl auzea prima dată primăvara, nespălat pe ochi şi nemâncat de dimineaţă. În judeţul Bacău se credea că un om va muri dacă rândunelele făceau cuib la o casă bătrânească, iar în Neamţ că dacă intră o rândunică în casă va muri un copil.
Sătenii spuneau că moartea va veni dacă pocneau sau se spărgeau lucruri din casă, dacă se dărâma un perete, dacă se crăpa oglinda sau cădea un blid, dacă se auzeau zgomote ciudate la colţul casei, dacă li se îngălbeneau degetele, li se zbătea carnea pe mâini, cădea o stea de pe cer, dacă femeilor le picau mărgelele de la gât sau bărbaţilor căciula din cap.
În Oltenia oamenii considerau că şerpii care apăreau prin casă şi gândacii negri aduceau decesul cuiva. În Vaslui, atunci când veneau zgomote din pod, unii oameni ziceau că „umblă moartea cu fiarele”, iar în unele sale din Bacău, când se turna mămăliga pe masă şi se crăpa în două, era semn de moarte.
Pus jos ca să îl cheme pământul În afară de metodele creştineşti de a uşura moartea (rugăciuni, slujbe la biserică, post, dezlegarea de păcate şi împărtăşania), existau şi practici precreştine, în care vrăjile şi magia erau cele care îl ajutau pe om.
În Bozovici, judeţul Caraş Severin, dacă un om se chinuia şi nu putea să moară, o bătrână făcea ritualul numit „apa mută”. Ea se ducea „pe muteşte” la râu cu o oală (fără să vorbească pe drum), lua apă şi stropea omul bolnav cu ea. Se credea că în acest fel omul ori se va face bine ori va muri uşor. Bătrânele făceau şi diferite leacuri din buruieni pe care le fierbeau sau se suiau în podul casei şi făceau rugăciuni.
Destul de răspândit era şi obiceiul de a i se pune muribundului la cap un lemn de jug pentru boi, pentru a fi iertat dacă ar fi făcut vreodată păcatul de a arde jugul la care se înhămau boii la car.
Când cineva se chinuia pe patul de moarte, o rudă îl aşeza pe pământ ca să îl cheme pământul mai repede. Omul era pus cu capul la răsărit, iar picioarele spre uşă. În Nereju, Vrancea, era important ca legătura cu pământul să fie directă, altfel, dacă omul murea pe pat sau pe aşternut, era ca şi cum ar fi rămas spânzurat între cer şi pământ. În Olt era răspândită credinţa că omul se chinuia deoarece patul era păcătos, în timp ce fânul sau pământul erau curate.
Sătenii spuneau că un om nu poate să moară până când nu le cerea iertare celor cărora le-a greşit în timpul vieţii. Cererea iertării se făcea în public. Erau chemate atunci rude, prieteni, consăteni, pentru a se împăca, iar muribundul le dădea să bea apă din pumni. În alte zone, duşmanii din timpul vieţii îi dădeau să bea apă din pumni, în credinţa că aşa îl ajută pe om să moară. Acest gest este, potrivit lui Ion Ghinoiu, unul de profundă prietenie.
Din prima zi când murea un om, la casa unde a trăit se punea semnul de doliu: pe stâlpul prispei se lega o fâşie îngustă din pânză neagră ce rămânea acolo cel puţin un an.
Aţa mortului, bună pentru măritat
Obiectele pe care mortul le atinsese aveau o ambivalenţă de sens: puteau fie să le aducă neplăceri oamenilor, fie să îi ajute. De pildă, aţa folosită la măsurarea mortului era pusă la grindă după înmormântare, ca să nu se ducă în pământ, odată cu cel decedat, şi norocului acestuia. Păstrând aţa, norocul lui rămânea în casă. Oamenii o mai păstrau deoarece credeau că e bună ca leac pentru boli sau pentru descântece. În Văculeşti, Botoşani, dacă o fată lua aţa, ea urma să se căsătorească repede.
În schimb, în alte zone, aţa se arunca în groapă pentru a nu cere şi pe altcineva, adică pentru a nu mai muri şi alte persoane. Paiele pe care a stat muribundul sau pânza folosită pentru a-l şterge erau scoase afară şi li se dădea foc sau erau puse alături de mort în sicriu.
Paiele puteau avea şi o influenţă benefică şi erau puse de cei ai casei în grajd pentru ca vitele să nu se îmbolnăvească. Unii păstrau cârpa mortului şi, când se îmbolnăvea cineva, se aprindea cârpa şi îl afumau cu ea, convinşi că se va vindeca.
Hainele fetei sau ale băiatului necăsătorit nu trebuiau puse sub cel care trăgea să moară deoarece se spunea că nu se vor mai căsători.
„Un obiect preia din proprietăţile omului care a intrat în contact cu obiectul. Dacă acele proprietăţi erau considerate valoroase, normal era ca obiectul să fie păstrat pentru ca prin contactul ulterior cu el să te îmbibi de aceste valori sau de aceste calităţi”, explică Ioana Popescu.
Pe de altă parte, dacă defunctul atinsese un obiect, spre exemplu cârpa sau paiele, ele erau arse nu numai pentru că ar fi putut rămâne un rău de pe urma lor, ci şi pentru a asigura integralitatea corporală a celui mort, deoarece ele preluaseră ceva din el şi nu era bine ca o parte din defunct să rămână în lumea celor vii. Articolul continuă pe pagina următoare >>