Lotca de la Crișan și Cadillacul lui Vodă Mihai

Lotca de la Crișan și Cadillacul lui Vodă Mihai

În mai 1975, terminând facultatea, trebuia să-mi aleg, o lună mai târziu, un post de profesor. Comisia de repartizare se afla într-o sală din clădirea Rectoratului Universităţii, despărţită printr-un perete vitrat de absolvenţii cu care comunica prin microfon şi difuzor.

Se adunaseră acolo cele aproape o sută de fete şi cei şapte-opt băieţi cu care fusesem coleg. Izbucneau ţipete, plânsete, chiote de bucurie... Eram străin de vacarmul acela; îmi era indiferent unde voi merge. Vreme de patru ani, cât duraseră studiile, nu reuşisem să devin scriitor şi nici măcar traducător de literatură, iar pentru cariera de profesor nu aveam chemare. Media cu care isprăvisem Facultatea de Filologie era modestă; perspectiva unei navete între Bucureşti şi un sat prăfuit de câmpie nu-mi surâdea. Mi-am amintit cu teribilism amar de un episod din biografia lui Brâncuşi: sculptorul, o cucoană bogată şi doi prieteni comuni voiau să plece din Paris într-o călătorie şi nu se hotărau ce destinaţie să aleagă. Excedată, doamna şi-a scos broşa de pe reverul taiorului şi i-a înfipt acul în harta Europei. Acul nimerise Corsica. Au pornit într-acolo în aceeaşi zi... O fostă colegă tocmai luase o catedră de limba română în comuna Partizani de pe braţul Sulina, mai rămânea una în satul Crişan de pe acelaşi canal, mai îndepărtat, la vreo 50 de kilometri de drum pe apă de Tulcea... Am luat-o eu.

Toamna din 1975 a fost lungă, frumoasă; superbă. Am revenit acasă de câteva ori în decursul ei. Pe ruta Bucureşti-Tulcea zbura ultimul IL 14, un avion rusesc fabricat în anii ’50, cenuşiu, şubrezit, cu un rând de două locuri pe stânga şi un şir de scaune în dreapta. Decolând de la Băneasa, avionul trecea peste hangarele aeroportului şi peste Podul Constanţa – se vedeau Vila Minovici şi Gara Regală –, iar apoi peste Herăstrău, pe deasupra Clubului Corpului Diplomatic şi a restaurantului „Parc”. După ce lua înălţime, recunoşteam, dincolo de Baloteşti, lacul şi pădurea Snagovului. Întrucât aparatul zbura la o altitudine medie, se zăreau prin geamurile sale câmpurile arate, vegetaţia copleşită de culorile cafeniu-roşcate ale toamnei, câte-o căruţă sau vreun car cu boi, rare maşini înaintând pe drumuri de ţară...

După 15 octombrie mai rămăseseră puţini turişti la Crişan, între care domnul Podoabă, subinginer la Uzina Mecanică din Sinaia, om la vreo 46 de ani, scund, brunet, cu limbaj şi maniere de pe vremuri. Pornea dis-de-dimineaţă cu bărcuţa sa cu motor spre Litcov sau spre Dunărea Veche şi se întorcea la scăpătat cu peştele prins într-un juvelnic de metal. Seara, beam împreună bere cehoslovacă Pilsen pe terasa bufetului – vremea continua să fie frumoasă – şi discutam. Domnul Podoabă era fascinat de Germania Federală, unde petrecuse trei luni în interes de serviciu şi ajunsese chiar până la Amsterdam („dar asta rămâne între noi, domnule profesor”). Evoca nenumăratele sorturi de bere din Germania, tramvaiele Münchenului, pădurile Bavariei, cu nostalgia celui ce simte că nu avea să le mai revadă. După plecarea sa, stăteam seara în cancelaria şcolii şi ascultam la radio până târziu „Europa liberă”. Se transmiteau în serial scrisorile poetului Ben Corlaciu, refugiat la Paris, care începeau cu „Dragă Florico”.

Ne puteți urmări și pe Google News

Învăţasem să vâslesc pe bărcile cu rame grele care îmi făcuseră bătături la mâini şi mă duceam în după-amieze de sâmbătă şi duminică, atunci când nu treceau vapoare, la trei kilometri de centrul satului, acolo unde canalul Litcov se varsă în fluviu. Cu barca oprită în mijlocul Dunării şi lopeţile trase înăuntrul ei, ridicat în picioare, priveam minute în şir cum apa se contopea cu cerul undeva departe. Acostam apoi, pe celălalt mal al Litcovului, la o familie de ucraineni înstăriţi, Safcenko, ale cărei fete îmi erau eleve. Aveau o gospodărie mare, neîngrădită, cu faţa casei orientată spre Dunăre, şi loc întins unde creşteau pomi şi viţă-de-vie, pe partea dinspre Litcov. Arkadi Safcenko mă aştepta sub un umbrar din spatele casei la masa acoperită cu ştergar alb pe care se găseau miez de nucă, mere, gutui, măsline, pâine coaptă în casă, felii de batog şi o oală cu vin. În loc de „Noroc!”, când ciocneam paharele, exclama: „Jiznîia!”.

Într-o dimineaţă de sfârşit de octombrie – mă întorceam la Crişan de la Bucureşti –, ieşisem pe puntea din faţă a pasagerului, care tocmai acosta la Maliuc. De pe vaporul cu puţini călători au coborât trei oameni cu desagi. Dincolo de ponton, o dragă ruginită şi un dormitor plutitor se legănau mecanic. Pe ţărm, printre arbori desfrunziţi, pâlcul de blocuri cu două etaje ridicate la începutul anilor ’60, stinghere, cu tencuiala jupuită, iar mai departe, nişte clădiri asemănătoare, probabil hotelul şi spitalul... De un deceniu, oraşul din inima Deltei era ignorat ostentativ. Nici cântecul Crăiasa Deltei, compus de Elly Roman şi interpretat de Rodion Odovanschi cu glasul său profund, elevat, de bariton, nu se mai difuza de mult la Televiziune şi la Radio.

Cu trei zile în urmă venise la Crişan o şalupă rapidă, un automobil de apă cu motor şi volan de Volgă, care se întorcea la Tulcea. M-am gândit că dacă plecam cu ea puteam prinde avionul şi ajunge la Bucureşti în trei-patru ore. A doua zi, o sâmbătă, nu aveam cursuri. Am trimis un elev să umple o valiză cu zece kilograme de somn proaspăt, iar după un sfert de ceas am pornit spre Tulcea. Peste trei ore şi jumătate eram la Băneasa, de unde am luat un taxi. Bulevardul dintre Casa Scânteii şi Arcul de Triumf, Şoseaua Kiseleff, cu trotuarele înroşite de frunze, mi s-a părut mai larg şi mai frumos ca niciodată. A doua zi aveam să mă plimb. La Crişan nu o puteam face, singurul drum de acolo fiind poteca îngustă şi sinuoasă de pe malul fluviului.

A doua zi am ieşit cu vechiul meu prieten Maka de-a lungul cheiului Dâmboviţei străbătut de tramvaie. La Podul Cotroceni, lângă platanul cu plăcuţă de arbore ocrotit, acum desfrunzit, mi-am amintit că văzusem în primăvară oprindu-se o maşină neagră decapotabilă, cu bot elansat şi masca radiatorului cromată, din care coborau un domn de vreo 50 de ani şi o cucoană cu vreo zece ani mai tânără. Întâlnindu-mi privirea, proprietarul automobilului mi-a zis: „Se pare că-ţi place maşina mea, tinere... E un Cadillac din 1946. A fost al lui Vodă Mihai”.

De la Podul Basarab ne-am întors pe celălalt mal al Dâmboviţei, pe lîngă Uzinele Grozăveşti şi Grădina Botanică. Mergeam spre un restaurant, „Brădet”, descoperit recent de amicul meu în capătul străzii care leagă Facultatea de Medicină de blocurile de la poalele Academiei Militare. Localul avea o încăpere intimă, acoperită cu mochetă groasă. Din nişte difuzoare nevăzute răzbătea încet vocea lui Nat King Cole. Dezgheţat, dar politicos, tânărul chelner făcea impresie bună. I-am cerut, pentru început, rom cubanez, şi am întrebat de ţigări. Trecuse vremea când în restaurantele din Bucureşti se găseau ţigări americane sau englezeşti la garderobă. Fuseseră înlocuite mai întâi cu Chesterfield şi Craven produse în Iugoslavia, pe licenţă, apoi cu nişte ţigări chinezeşti cu gust dulceag, efeminat, pervers şi suspect. Odată cu paharele de rom, chelnerul a pus pe masă un pachet de Astor cu efigia lui Magellan sau a lui Vasco da Gama. Trecuserăm la vin şi mâncare, când a intrat un bărbat cu un animal în lesă. Era un pui de leoaică crescut de un veterinar din vecini căruia bucătarul îi oprea resturi de carne. L-am întrebat pe medic dacă îi puteam da micii leoaice din escalopul meu şi din antricotul prietenului. A încuviinţat bucuros. Blând, puiul de leoaică a întins capul să-i fie mângâiat.

La următoarea sticlă de vin – se auzeau nişte bluesuri sfâşietoare, patetice, nocturne, evocând altfel de nopţi decât cele de la Crişan –, simţeam că regăsesc o atmosferă care îmi era nespus de dragă. Mă gândisem, cu luciditate, la perspectiva că s-ar putea s-o pierd pentru totdeauna. Ne-am ridicat de la masă după a treia sticlă de vin, întorcându-mă pe străzi din Cotroceni pe unde mă plimbasem de nenumărate ori, elev sau student, reflectând la proaspete lecturi sau refăcând în minte versuri abia scrise. Îmi plăcuse replica dată de Jean Moréas lui Mondrian: „Ce mă agasează la voi, pictorii, e calabalâcul; eu mi-am compus Stanţele plimbându-mă prin ploaie”. În ziua următoare m-am plimbat singur pe străzile din Parcul Jianu pavate cu piatră cubică şi prin Herăstrău, iar la miezul nopţii m-am suit în trenul de Tulcea pentru a putea prinde în dimineaţa următoare pasagerul de Sulina. Până la Maliuc stătusem în restaurantul vaporului, bând câteva pahare de vin şi mâncând sendvişuri cu salam. La altă masă, doi inşi cu accent lipovenesc comentau un articol din „Scânteia” în care era vorba de părinţii care dau să bea vin sau bere copiilor. „Păi cum să nu-i dau şi băiatului să guste, dacă mă vede pe mine bând şi pofteşte?!...”, auzeam în spatele meu.

Cu zece zile în urmă, la Sulina, trecusem pragul unei bodegi atras de tricolorul fără stemă, din tablă, rămas de pe vremuri pe uşă. Un băieţel de vreo şase ani intrase cu o găletuşă de plastic din cele cu care se joacă în parcuri copiii, întinzându-i-o omului de la tejghea s-o umple cu bere trasă din butoi; îl trimisese taică-său după băutură. Mă dusesem la Sulina, pentru câteva ore, numai ca să văd marea. Am trecut de vechiul far, de clădirea fostei Comisiuni Europene a Dunării, de Cimitirul Marin, apucând printre dune de nisip amestecate cu scoici şi ierburi uscate sau pălite. După doi kilometri am ajuns pe ţărmul pârlogit, vast, pustiu, năpădit de ciulini, scaieţi şi gunoaie. Împrejur, nici ţipenie de om. Marea vuia scuipând clăbuci groşi de spumă. Era un spectacol dezolant şi măreţ pe care îmi plăcea să-l privesc, tot aşa cum îmi plăcea să privesc de pe puntea vaporului trunchiurile contorsionate de salcie de pe malurile Dunării, intervalele de pământ sterp, cenuşiu, înnisipat sau negru-mâlos, pâlcurile de arbori cu crengi subţiri, flexibile, rezistente la crivăţ, mestecenii cu coaja albă ca o vopsea de spital...

O experienţă aparte fusese călătoria la Caraorman, un sat izolat din Deltă, unde mersesem cu colegul de geografie şi cu un tânăr învăţător din Crişan care se căsătorea cu o fată de-acolo. Pe la cinci după-amiaza ne-am urcat într-o barcă cu motor foarte încăpătoare, cu cârmă, acostată în spatele Căminului Cultural, în care am găsit şase persoane. M-am aşezat la pupa, pe o scândură îngustă, lângă motorul care mă despărţea de un bătrân cu figură de om deprins cu răbdarea. După o oră de mers, pe când se înnopta, barca a oprit ca să mai ia doi inşi. Apoi s-a făcut întuneric adânc; auzeam nişte glasuri vorbind în dialectul hahol – o variantă a ucrainenei – şi priveam cu nelinişte ţeava de eşapament devenită incandescentă. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, bătrânul de lângă motor a scos dintr-un pachet mototolit o ţigară şi a aprins-o de acolo. Ne apropiam de nişte lumini, însă nu erau ale Caraormanului, ci ale unui punct de lucru cu pompe, drăgi, zgomot de aspersoare, becuri ca nişte reflectoare pe lângă care am trecut repede, reintrând în întunericul dens, umed şi rece. După o jumătate de ceas apăreau alte lumini, rare, pe un canal lat ce se termina cu pontonul unei cherhanale sprijinit pe stâlpi de lemn înalţi şi subţiri. Barca a virat la dreapta, pe alt canal, în capătul căruia, cam la un kilometru, sclipeau ciorchini de becuri. Peste zece minute coboram din barcă şi urcam apoi malul înalt ca un deal. Ne-am dus la socrii învăţătorului. În odaia de musafiri, bine luminată, atârnau pe un umeraş o rochie de mireasă şi voalul, lângă o superbă icoană rusească a Maicii Domnului, înaltă de peste un metru, înrămată şi ferecată.

Socrii învăţătorului au adus farfurii cu plachie de crap şi rasol de şalău, felii înalte de pâine coaptă în cuptorul lor, pahare, o oală de vin şi ne-am aşezat la masă. Trecuse de miezul nopţii când a apărut Duan, un turc de vreo 35 de ani, ca să ne ducă la cherhana, unde aveam să dormim. Dinamul care alimenta cu electricitate satul îşi încheiase programul. Casele şi cele două canale erau luminate fantastic de lună şi stele. Drumul acela pe apă a fost un spectacol de o rară frumuseţe.

Duan navigase câţiva ani pe mări şi oceane. Ne-a povestit, cu patosul cu care domnul Podoabă evoca Germania Federală, despre Marsilia, Glasgow şi Singapore, până spre dimineaţă. După câteva ore de somn, ne-am luat rămas-bun de la el, coborând, pe scara de lemn pe care urcaserăm, direct într-o barcă cu motor ce ne aştepta să ne întoarcă la Crişan pe un drum mai lung şi mai drept. Era o vreme însorită. Pe Litcov, peste lanuri compacte de stuf îngălbenit, zburau stârci şi egrete. La capătul canalului, ne-a văzut Arkadi Safcenko de pe malul gospodăriei sale neîngrădite, făcându-ne semn să coborâm: „Haideţi, bre domnilor, jos, că-i ora prânzului şi eu n-am cu cine bea un pahar de vin...”.