Pe Amazon, îmi pare că mersul în două picioare se deprinde în acelaşi timp cu mânuirea canoei. Am avut ocazia să ma dau cu una. Să-ţi menţii echilibrul nu e treabă uşoară. Cînd eşti în canoe, devii una cu ea şi cea mai fină mişcare e captată de lemn şi redată întreit de sensiblitatea apei.
Fiecare familie de pe aici are cel puţin o astfel de ambarcaţiune strâmtă, joasă, scobită - după toate aparenţele - în trunchiul unui singur copac. O manevrează cu o abilitate ieşită din comun, şi îi dau direcţie cu o graţie lejeră, ajutându-se cu unica vâslă în forma de frunză.
Când văd vaporul nostru apropiindu-se, băieţei şi feţiţe de o frumuseţe delicată şi enigmatică plutesc alături de el o vreme, atât cât le permite diferenţa de viteză şi brazda de valuri pe care o sapă Cisne Branco în apele tulburi-aurii.
Nu am înţeles de ce o fac, până când am văzut un pasager aruncându-le un pachet. Suntem deja departe de orice oraş, şi produsele citadine, comestibile sau necomestibile, sunt greu accesibile. Copiii se apropie de vapor ca de un potenţial Moş Crăciun.
Micuţi, agili, parcă sculptaţi cu migală în bronz, indigenii maturi fac de-a dreptul abordaj, venind în viteză până aproape de prora, ca apoi să arunce cu îndemânare iute o funie terminată cu un cârlig lung, cu care se ataşează de unul din cauciucurile-tampoane ale vaporului, aliniate pe stânga şi pe dreapta.
Astfel cucerit, vaporul devine pentru o vreme piaţă, pentru că cei veniţi pe barcă au de vânzare bunătăţi proaspete din “grădina” amazoniană: creveţi de apă dulce în sare, fructe de toate soiurile, uneori chiar mâncare gătită.
Cu un real îţi iei o pungă de creveţi incredibil de gustoşi, să îţi ajungă o zi întreagă, şi e primul lucru realmente ieftin pe care îl cumpar în Brazilia, ţară pe care începusem să o bănuiesc de rea-voinţă faţă de bugetul meu. Imediat după bucuria chilipirului, însă, mă încearcă şi un soi de sentiment amestecat, pentru că e clar că munca indigenilor de aici e mult subestimată. Mă apucă un soi de furie adresată conquistadorilor. Asta nu mă împiedică totuşi să-mi savurez cu poftă “prada”, tot minunându-mă de cât e de gustoasă.
O răceală de trei zile sub soarele torid
Din prima zi, Amazonul mă salutase spectaculos, aruncând cu nonşalanţă pe cerul senin un ditamai curcubeul, care nu simţea nevoia să-şi justifice existenţa prin vreo ploaie. Locurile astea au puterea să-ţi dea peste cap tot felul de credinţe preconcepute, dar bine înşurubate. Nici măcar apa molcomă şi grea, înverzită ici şi colo de insule de plante plutitoare, nu pare a se supune regulilor fizicii optice: uneori pare că nu reflectă doar cerul, ci dispune de un set de culori proprii, supuse unei inteligenţe misterioase.
De atâta admiraţie, uit de mine şi îi trag o răceală de trei zile, fix sub soarele torid. Nu e prima dată când mi-o face America de Sud. Asemeni unui scamator abil, te ameţeşte într-atât cu fantastice mişcări şi fascinante culori, că uiţi de tine, atent la ea, până la punctul în care prea târziu îţi dai seama că ai picat în plasă şi ti-ai luat ditamai lecţia. Mi-a facut-o în zona fizică a lui “eu niciodată nu”: eu niciodata nu ajung să mă îmbăt rău, eu niciodată nu mă ameţesc de la iarbă, eu niciodată nu răcesc, fie iarnă fie vară. Dar atâta te face sa ieşi din tine, cu gura căscată la iepurii în culorile curcubeului pe care nu mai conteneşte să îi scoată din joben, încât nu ai altă şansă, decât sa tragi concluziile de după.
Berea lor este mai ieftină, mai mare, mai bună
Şi opririle în port sunt ca toate celelalte pe-aici: la scară mare. Deja ştim, când auzim sirena, că avem timp cel puţin câteva ore să ne plimbăm prin orăşelul în dreptul căruia am acostat. În Santarem, am băut cea mai gustoasă bere din viaţa mea, cu ultimii reais, revenind, noaptea, de la banca ”deschisă 24 de ore” care se închisese la zece seara, cu 5 minute înainte de a putea să scoatem ceva de pe card. Să rămânem fără bani se întâmplă foarte des când călătoresc cu amicul Ţuţurică, fiind amandoi la fel de prevăzători şi chibzuiţi. În mod straniu, dar nu inexplicabil, tot atunci se întâmplă şi cele mai sănătoase partide de râs, şi cele mai gustoase “mai avem de-o bere”.
Intermezzo ne-publicitar: Berea lor este mai ieftină, mai mare si mai bună, după modelul deja prezentat în introducere (să mă ierte producătorii europeni): 3 reali (cca 4,5 lei) în Brazilia, 3 soli (3 lei) în Perú, sub 1 dolar în Ecuador, iar litrajul de pe sticlă începe cu 6, nu cu 5. Pentru motocicliştii care se alimentează cu bere: berea columbiană la cutie pe care am băut-o într-un orăşel din Ecuador este măsurată în centimetri cubi, aşadar 330 cilindree, doamnelor şi domnilor, nu-i de lepădat, mai ales la preţul ăsta.
Citiţi şi:
1. O româncă prin jungla amazoniană 2. Rio de Janeiro, nimic periculos 3. Brazilienii, când nu au ce face, cântă 4. Tatuaje în Golful Tuturor Sfinţilor 5. Favelele din Fortaleza
6. Belém, oraşul de pe axa cauciucului
7. 250 de oameni pe Lebăda Albă