Libia a devenit un nou spațiu de confruntare, arătare de mușchi, ingerință și poziționare în vederea marilor negocieri și aranjamente pe terțe spații între puterile regionale și globale.
Mai nou, se vădește tot mai mult caracterul anarhic tot mai prezent al relațiilor internaționale, “curgerea” instituțiilor tradiționale ale securității globale în zona societății lichide – cum o numește Zygmunt Bauman și Umberto Eco – și nevoia tot mai mare nu atât de robustețe pentru a contracara fragilitatea ordinii globale contemporane, cât de anti-fragil – cum numește Nassim Taleb capacitate de adaptare și de creare a avantajelor în actualele turbulențe globale de factură cu adevărat tectonică.
În Libia, realitățile cunoscute parcă s-au estompat, dacă nu au dispărut total, cam ca-n Siria. Nu mai avem prieteni și dușmani pereni, ci avem nuanțe și alianțe informale particulare, interese promovate cu oricine asumă sprijinul și ignorarea fundamentală a valorilor și principiilor în favoarea pragmatismului nu rareori tranzacționist. Este cazul unor caudate reașezări și repoziționări care nu mai au nimic de a face cu elementele tradiționale de aliere. Din contra, odată deschis un spațiu de competiție și apărută o miză – petrol, gaze, poziționare strategică, avantaje de securitate, trambulină în politica de putere sau așezări și investiții ce pot avea valoare de întrebuințare în negocieri ulterioare - totul se reașează, totul e permis, orice soluție oricât de imorală e acceptabilă.
Nu în mica măsură, în spații precum Siria, Libia, Estul Mediteranei sau cea legată de resursele de gaze din off shore-ul cipriot putem să vedem mugurii înțelegerilor trans-naționale ce exced toate regulile cunoscute: democrați se asociază cu puteri autoritare, state occidentale susțin structuri jihadiste și islamiste radicale, membri în Consiliul de Securitate al ONU susțin rebeli contra guvernelor recunoscute, arme se vând și se transferă în zone de război, supuse embargoului internațional iar actori cu ambiții și interese măcar regionale sunt mai degrabă surzi și absenți în a interveni și face ordine în imediata apropiere, în zone ce sunt surse de amenințări directe de radicalism, terorism, migrație și instabilitate. Aliații și vecinii își fură unul altuia resursele și proprietățile recunoscute internațional și ignoră interesele unul celuilalt, chiar dacă sunt parteneri în UE și aliați în NATO.
Ne puteți urmări și pe Google News
Și tot aici apar ciudățenii și singularități de tipul asocierii, alierii și împărtășirii intereselor militare, economice și de acces la resurse între state membre UE/NATO cu Rusia. Aici putem găsi surse ale interesului unor state pentru ridicarea sancțiunilor la adresa Rusiei lui Putin contra avantaje pur pragmatice, ba chiar de-a dreptul mercantile, care au puțin de a face cu cele strategice, de securitate sau existențiale care ar putea justifica, eventual, aceste mezalianțe. Și aici vedem interesul președintelui Franței, Emmanuel Macron de a slabi relația transatlantică și e a-și proteja interesele nu în convergență cu aliații europeni (Italia) și transatlantici(SUA) ci cu Rusia. Și tot aici, în Libia, Turcia lui Erdogan este în confruntarea cea mai directă cu Rusia lui Putin pe teren, criticând și atacând ingerințele companiilor militare private de partea generabului rebel Khalifa Haftar, în timp ce aceeași Turcie susține guvernul recunoscut de ONU al Libiei. Amenințând chiar să introduce trupe regulate în conflict.
Khalifa Haftar este omul forte din Libia despre care s-a crezut că poate înfrânge grupările islamiste și poate reuni triburile. Dacă Franța a intrat în joc, cu Emmanuel Macron încercând în 2017 punerea de acord a celor două părți, ulterior susținerea formală a guvernului legitim și a negocierilor legale de pace susținute de ONU a fost dublată de către susținerea de facto a generalului rebel. Italia, fosta putere colonială și cunoscătoare a Libiei în detaliu, în plus principala destinație a migranților din regiune, a fost ignorată pe deplin de partenerul său din UE și aliatul său din NATO, Franța. Iar lupta anti-jihasită și anti-islamistă de pe teren se duce prin susținerea lui Haftar contra milițiilor din Misurata care, susținute de aviația americană, au alungat din Sirte Daesh, autointitulat Stat Islamic.
Or Haftar nu e nici pe departe un înger sau salvator, pe lângă miezul militar al Armatei sale Naționale Libiene apar grupări islamiste și jihadiste, miliții tribale de toate facturile și luptători mercenari sudanezi, inclusiv căutați de Tribunalul Penal Internațional pentru crime de război. Firește că toate alinierile sunt relativizate, de moment și de conjunctură, dar paradoxul situației susținerii de către Franța a lui Haftar, de aliniere cu Rusia – dar și cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Egiptul – pot fi explicate prin vânzările masive de arme franceze, din ultima vreme, către monarhiile din Golf.
În plus, Haftar nu e nici pe de parte acceptabil tuturor grupărilor din Sudul Libiei, triburile toubou și tuarege respingându-i controlul, așa cum nici triburile din nord-vestul țării nu-l ascultă. Nu mai vorbim despre puternicele miliții din Misurata, care alcătuiesc principalele forțe ale guvernului legitim și care dețin controlul în capitalaTripoli. Ele au ajutat, cu sprijin aerian american, la eliminarea islamiștilor din Daesh, Stat Islamic din orașul Sirte.
Atacul triplu în Tripoli, Misurata și Sirte a lui Khalifa Haftar riscă să stirce aceste echilibre și să readucă islamiștii în zone care le fuseseră interzise. Mai mult, preluarea câmpurilor petroliere și rafinăriilor italiene ENI de căte Haftar, în Estul Libiei, a dus la interese directe manifestate și anunțul că ele sunt vizate de ruși și de francezi, cu Gazprom și Total în prim plan, dar crează dificultăți majore juridice în materie de proprietate și drepturi deținute de italienii de la ENI. Și tensiuni tot mai mari în complexa relație franco-italiană pe multiple teme, migranții fiind una dintre cele mai importante.
Nici la lupta contra islamiștilor și zonei teroriste din centura sub sahariană și a Sahelului, care se întinde de la strâmtoarea Bab El Mandeb la Sahara Occidentală, generalul rebel Khalifa Haftar nu e de prea mult ajutor. Necontrolând triburile sudice din Libia, impactul asupra operațiunii Barkhane susținută de francezi în Niger, Chad și Mali este infima. Din contra, susținerea lui Haftar poate crea reacții neprevăzute exact din partea acestor triburi sahariene, odată ce sprijinul pentru generalul rebel devine public. Nici nu mai vorbim aici despre democrație sau stat de drept, într-un stat făcut bucăți. Principiile, valorile, aliații și partenerii europeni sunt ignorați în această conjunctură, cu o notă majoră de egoism și exceptionalism în forma ei de manifestare unilaterală.
Pe de altă parte, avem celebrul interviu în care NATO e calificat drept organizație “în moarte cerebrală” de către Emmanuel Macron – lucru contracarat de semnătura aceluiași președinte pe declarația finală a summitului NATO de la Londra care afirmă, în primul său punct, contrarul celor susținute de către președintele francez. Aflat în adevărată izbucnire gaullistă, presat de propriile probleme interne și lipsă de credibilitate, președintele Franței propune soluția pentru flancul Estic în acordul euro-asiatic tip Messeberg al UE cu Rusia, pentru ca toate resursele militare ale Europei Unite să fie, sub comanda franceză, trimise către regiunea nord-africană și chiar Africa profundă, acolo unde fosta putere colonială are afaceri neterminate, interese și resurse la care dorește să acceadă.
Evident că acest procedeu – încă o dată, cu toate nuanțele necesare reflectate și fără etichete de nici un tip – nu este în măsură nici să crească legitimitatea Franței, singurul membru permanent al UE în Consiliul de Securitate și singurul deținător al unei forțe de descurajare nucleare, nici credibilitatea față de partenerii și aliații din Flancul Estic. Din contra, apelul său la redeschiderea relațiilor cu Rusia, limitarea sau eliminarea sancțiunilor economice, abordarea prematură și excesivă a parteneriatului cu Moscova stârnește reacții negative, iar acțiunile sale de a trimite trupe speciale, de a antrena trupele lui Haftar și de a-l înarma nu au cum să nu intre în relație cu aceste evoluții publice și susțineri de pseudo-soluții ciudate cel puțin discutabile. Iar perspectiva cooperării franco-ruse în terțe spații ridică semne de întrebare și asupra situațiilor din Republica Centrafricană și în terțe spații africane și foste colonii franceze unde companiile militare private ruse și-au stabilit baze și afaceri puternice, cu iz anti-occidental, anti-american și nu rareori anti-chinez. O temă care așteaptă mult mai multe clarificări și explicații în format bilateral sau european și aliat.
Recomandările noastre
