Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Libertatea e o formă de viscol, pe care niciun meteorolog nu-l poate prezice din timp
Libertatea e o formă de viscol, pe care niciun meteorolog nu-l poate prezice din timp

Libertatea e o formă de viscol, pe care niciun meteorolog nu-l poate prezice din timp

Decembrie fiind, fără să vreau, întotdeauna mă gândesc la libertate. La cei care au ales să moară pentru ea. Şi mai ales la ce avem acum, după 25 de ani...

Decembrie fiind, mă întreb la ce vă aşteptaţi când deschideţi un ziar. Eu una mă reped la pagina de Cultură de când mă ştiu. Ca mine fac toţi prietenii mei, dar şi orice om interesat de ce lasă în urma lui, interesat să evolueze, să înveţe. Ţin minte că Jacqueline Bisset, căreia am avut bucuria de a-i lua un interviu, spunea chiar că a promis tatălui său că va învăţa în fiecare zi câte ceva şi va fi la curent cu tot ce se întâmplă în lume, doar că nu s-a împăcat cu politica şi sportul. Nu poate citi paginile dedicate acestor domenii. Da, ştiu, unii nu au auzit de această actriţă, dar asta e. Nici eu nu am auzit de cei care fac accesări nenumărate şi umplu ziarele de scandal deşi nu au făcut nimic bun în viaţa lor. Poate doar valuri… Cu libertatea câştigată am renunţat la valori şi pe mine mă doare. În fiecare zi.

Decembrie fiind, nu pot să nu mă întreb de ce nu mai avem respect pentru nimic. Am ales să fac această meserie din iubire şi mai ales respect pentru cei pe care îngerul îi atinge în fiecare zi, din respect faţă de nenumăraţi actori, regizori, pictori, sculptori, muzicieni, oameni frumoşi cărora Dumnezeu le-a desfundat canalele într-atât încât să poată comunica mai uşor cu ei, ca să poată răspândi Cuvântul Lui în această lume. Când spun Cuvânt mă gândesc la opera de artă numită poezie, sculptură, piesă de teatru, film, muzică… Fără cultură nu însemnăm nimic în această lume. Fără acces la educaţie copiii noştri nu vor mai fi în stare nici să se semneze, dar să citească. Fără sensibilitatea pe care muzica o aduce în viaţa noastră ce mai însemnăm? Sunt mulţi cei care simt o nevoie acută de reîntoarcere la adevăratele valori, la ceea ce ne face oameni, la ceea ce ne face cu adevărat fericiţi, ce ne bucură, ce ne emoţionează şi ne înalţă. La valorile autentice, de suflet și de simțire.

Decembrie fiind, nu pot să nu mă gândesc la ceea ce simţiţi când deschideţi o carte. Eu una sufăr de sete de Cuvinte. Şi cred că a venit vremea ca aceia care iubesc literatura de calitate să decidă de unii singuri, cu mintea şi inima lor, ce le place și ce nu, fără a fi înfierați pentru alegerea lor de către criticii contemporani, care, din câte aud şi văd în ultima vreme, primesc tot mai multe sfaturi să ia o pauză din discutabilul lor rol de judecători supremi. Lumea literaturii de astăzi este una scindată, una în care tacâmurile sunt în mâinile celor ce merg des la ospeţe vesele, dar care dau dovadă în fiecare clipă de falsitate, interese meschine şi ego exacerbat, crezându-se mai presus de tot şi toate. Sunt nenumăraţi poeţi cu sclipiri de geniu, care din motive ce-mi scapă sunt invizibili în ochii celor care ar trebui să-i sprijine, să le călăuzească paşii, să lase versurile acestora să ajungă la cititori şi altfel decât prin intermediul blogurilor sau reţelelor de socializare gen facebook. Lumea literaturii de astăzi a uitat ce înseamnă literatura. Sunt prozatori care nu găsesc edituri care să-i ajute în a aduce la lumina tiparului poveşti pe care le-au aşternut cuminţi pe hârtie. E greu să faci asta când nu cunoşti pe nimeni sus pus. Evident, sunt şi excepţii, dar ca de obicei nu fac decât să confirme regula. Decembrie fiind, cum spuneam, mă gândesc la libertate. Avem nevoie să apropiem lectura de noi, în ciuda timpului care nu mai vrea să se tragă de şireturi cu noi și e mai puțin generos cu asemenea momente de desfătare a spiritului.

Decembrie fiind, am participat la o seară dedicată poetului Nicolae Labiş, organizată de Biblioteca Ion Creangă. În timp ce ascultam poeziile sale recitate de actori precum Manuela Hărăbor, Flaviu Crişan, Rareş Ioan Stoica, chiar şi de către sora poetului, Margareta Labiş (o bucurie să o cunosc), am simţit nevoia să mă rog ca generaţiile care vin să nu-l uite. Mărturisesc m-a încercat teama ca nu cumva să i se întâmple şi lui ce i s-a întâmplat lui Nichita Stănescu şi să se spună despre el că a fost femeie. Sau mai rău. Ascultam „Moartea Căprioarei” cu lacrimile înnodate sub barbă gândind ce viaţă au trăit cei dinaintea noastră cu fruntea sus, fără să se plângă. Decembrie, Crăciun… Coincidenţă? Cu siguranţă , nu…

Dar această regăsire cu poetul Nicolae Labiş m-a făcut să-mi amintesc de o zi a unui alt decembrie, al anului 2006, când soarta avea să-mi facă un cadou tocmai bun de pus deoparte, pentru răni viitoare ce vor trebui vindecate astfel. Tot în apropiere de Crăciun… Această sărbătoare a Crăciunului, care înseamnă pentru mulţi dintre noi totul, iar pentru alţii, nimic. Atunci aveam să urc până la ultimul etaj al unui mic bloc, ascuns de o grădină superbă, unde miroasea a odinioară, unde o doamnă mă aştepta blând în pragul uşii. De când am intrat am dat cu nasul de jilţuri, de o canapea, un şemineu enorm ce-mi lăsa impresia că mă aflu într-o casă veche din Spania. Din spatele lui mă răsfăţa o frescă. La o distanţă mică, pe o uşă, trona un poem scris cu negru: Şarpele. Faţă în faţă cu el făcea acelaşi lucru un portret imens al poetului Vasile Voiculescu. Da, am avut şansa nesperată de a mă afla în casa fiicei acestuia, doamna Gabriela Defour Voiculescu. A fost cel mai frumos dar de Crăciun pe care l-am primit.

Acel Vasile Voiculescu care a suferit cumplit pentru convingerile sale şi care, la 74 de ani, a făcut  patru ani de detenţie în închisorile comuniste, între 1958 şi 1962. Poemele sale reprezintă dovada incontestabilă a stăpânirii limbajului artistic, cu nebănuite rafinamente. De la discuţia despre Rugul aprins şi rugăciunea inimii, Gabriela Defour Voiculescu, fiica autorului Poemelor cu Îngeri, m-a adus la ceea ce tatăl său a însemnat pentru ea. „Tatăl şi mama s-au căsătorit fiind săraci. Mama era orfană. Pe tata nu-l interesau fetele, era maniac de curăţenie, se spăla cu apă clocotită şi nu agrea carnea. Într-o vacanţă, s-a dus în satul natal, Pârscov. Se înţelegea cu mama lui, o adora. Era o femeie citită cu toate că nu ieşise niciodată din sat. Mama avea o prietenă bolnavă de tuberculoză, iar cineva o sfătuise să meargă în vacanţă la Pârscov. Aşa a ajuns să o cunoască pe bunica, iar prin ea pe tata. Mama era o femeie cultă, dulce, cu ochii verzi, părul negru ca abanosul. Au fost împreună într-o excursie şi tata s-a întors de acolo îndrăgostit lulea. S-au cununat, chiar împotriva voinţei familiei. Doar mama lui a fost de acord cu alegerea făcută. Prin 1909, 1910 s-au căsătorit. Familia i-a reproşat mereu că a luat o sărăntoacă, fără nicio zestre. Deci ai mei au trăit într-o sărăcie lucie şi au făcut cinci copii. Au locuit pe la tot felul de gazde, pe la una din surori, aşa a ajuns tata medic de plasă. Până la urmă strângând ceva bani au reuşit să cumpere o casă în Cotroceni. Tata scria de obicei pe platformele de pe casa noastră, mai ales când înfloreau teii, locuiam pe o stradă superbă. Camera mea preferată era biroul tatei. Acolo făcea gimnastică, în oglindă, şi îşi ţinea respiraţia, mai târziu am aflat că era un fel de yoga. Pe tata nu l-a interesat să aibă cabinet. El era un mare credincios. Născut credincios. Nu m-a întrebat niciodată dacă m-am spovedit. Ce să mai zic dacă m-am împărtăşit… Nu m-a trimis la biserică. Aceste lucruri le-au făcut mama şi mătuşa. El îmi arunca întotdeauna câte o carte şi îmi spunea: „Uite, te rog citeşte cartea aceasta!”. Nu ne-a sărutat niciodată, nu ne-a luat pe genunchi să ne ţinem de poveşti. A fost un om sobru. Am citit mult datorită lui, am învăţat franceza perfect datorită lui. Dar până la maturitate, când eram deja căsătorită cu arhitectul Defour, nu ştiam ce scria tata. Am aflat din întâmplare la un cenaclu literar la care am fost invitată şi unde tata citea ceva. Mai târziu, când era cunoscut, se făceau reuniuni la noi, iar el mă ruga să-i fac un ceai cu o prăjitură. Veneau multe familii”.  

Nu împărtăşesc aceste amintiri fără motiv. Pur şi simplu îmi doresc ca ele să rămână cumva în memoria voastră, a celor care citiţi acum. Îmi doresc să trezesc emoţie până într-atât încât să fiţi tentaţi să luaţi Poemele cu îngeri ale lui Vasile Voiculescu şi să vă lăsaţi atinşi. Simt că nu veţi regreta şi sper că timpul vă va permite acest răsfăţ.

Gabriela Defour Voiculescu mi-a împărtăşit din amintirile sale parcă ştiind că le voi dărui la rândul meu mai departe şi fac acest lucru acum, cu bucurie, după opt ani de la acel moment, şi după patru de când ne-a părăsit. „Există o poveste celebră de acum despre păianjenul din camera tatei. Tata nu făcea niciodată foc în cameră iarna. Ţin minte că odată intrase zăpada prin geamuri şi când am vrut să vedem pe unde, am observat pânza unui păianjen într-un colţ de geam care era spart. Tata nu a vrut să pună geamul la loc până nu moare păianjenul de moarte bună. Chiar a spus că încuie uşa şi nu ne mai lasă să intrăm la el. Apoi, a mai avut un şoricel. Îi rodea cărţile, îi tot ziceam să ne lase să-l prindem, dar el nu şi nu. Spunea să nu cumva să-i omorâm şoricelul. Chiar îi dădea să mănânce. Avea şi vasul lui cu apă. După ce tata a fost arestat nu s-a mai ştiut nimic de şoricel. Casa ne-a fost confiscată, s-a umplut de chiriaşi. Dar cred că am avut un dram de noroc, pentru că atunci când m-am măritat, din egoism şi răsfăţ, am acceptat darurile tatei, mobilă, tablouri, icoane, covoare. Asta ne-a făcut să salvăm multe lucruri ale tatei de a fi confiscate. Ne-a spus să luăm tot, că pe el nu-l mai interesează. Îmi pare rău de bibliotecă. Era una superbă. Un perete întreg era numai cu cărţi ezoterice, altul numai artă. Albume minunate. M-au ajutat mult pentru că mi-am dat licenţa în istoria artelor. Un panou întreg de icoane avea tata. Mai avea mulţi căţei, multe pisici. Mama s-a stins pe neaşteptate. N-avea nici 60 de ani. Ţin minte că tata mi-a spus: «Eu am omorât-o, prin viaţa pe care i-am oferit-o. Aşa de grea». De atunci a intrat într-un fel de asceză. Nu mai mânca deloc carne, numai fructe, nuci şi lapte. Nu făcea foc. Parcă şi-a făcut pregătirea pentru închisoare. Acolo a suferit de frig. I-au împletit colegii de celulă ciorapi din fire de lână din puloverele lor şi sârmă. Aproape că înnebunise de frig. O amintire teribilă. După ce a ieşit din închisoare, nu s-a mai ridicat. A stat la orizontală, avea dureri mari, n-a mai suportat morfina, aşa că a îndurat mult. A mai trăit un an după. Am primit de la tata această icoană cu Iisus Hristos. Are 1,50 metri, acum e mâncată de carii. Atunci când a ieşit din puşcărie mi-a spus: «O dată pe zi îmi rezervam plăcerea să vin la tine, în Olimp, să sun la clopoţel». Aveam la unul dintre balcoane clopoţei. Erau de la copiii mei. Suna la clopoţel şi se ruga la Icoana lui Iisus Hristos. Dar numai o dată pe zi”.

De la balconul doamnei Defour Voiculescu se vedea perfect Biserica Flămânda. Am trecut de nenumărate ori pe acolo după acea întâlnire şi recunosc am avut tentaţia de a urca până la ultimul etaj, doar ca să mai stau la o cafea cu dumneaei.  Am intrat însă în Biserică, aprinzând o lumânare pentru sufletul său şi al poetului Vasile Voiculescu, pe care eu nu-l voi confunda nici în viaţa aceasta, nici în cele viitoare cu altcineva.  

Decembrie fiind, mă gândesc că e momentul în care vă aduceţi aminte că sunteţi oameni şi vă bucuraţi de căldura familiei, a bradului împodobit şi a unui vin fiert băut alături de prieteni. Decembrie fiind, poate că un concert frumos, o carte bună, un film captivant şi o piesă de teatru de excepţie vă vor aminti de această cultură hulită şi izbită la fiecare colt de stradă. Poveştile nu mor… Şi am speranţa că nici cultura. Oricâţi ar tăbărî pe ea. Decembrie fiind, vă doresc să fiţi liberi. Pentru această libertate alţii au ales să moară în urmă cu 25 de ani… Tot de Crăciun. Coincidenţă, nu? Cred că libertatea e o formă de viscol, pe care niciun meteorolog nu-l poate prezice din timp.

 

 

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: