Evenimentul Zilei > Social > Liberalul vândut de Ceauşescu pentru 6.000 de dolari
Liberalul vândut de Ceauşescu pentru  6.000 de dolari

Liberalul vândut de Ceauşescu pentru 6.000 de dolari

Atât a costat libertatea lui Dinu Zamfirescu, acum 34 de ani. Erau vremurile în care a fi „nepotul lui Brătianu” echivala, în ochii albaştri ai comunismului, cu proscrierea. Viaţa lui Zamfirescu este o tulburătoare poveste despre dispariţia bărbaţilor care au făcut istoria României interbelice.

O poveste despre legendara moşie a Brătienilor de la Florica şi biblioteca ei minunată mistuită de flăcările urii aprinse de combustibilul “roşu”. O poveste despre americanii care au uitat să mai vină şi despre procurori care strigă, ieşiţi din minţi în faţa completului de judecată, „la glonţ!”.

O poveste despre vină, mândrie şi suferinţa încheiată printr-o vânzare. Pentru 30.000 de franci francezi, Zamfirescu a schimbat exilul de la mijlocul socialismului naţional cu unul, purtat ca o datorie, de departe. „Cumpărat” de cumnatul său din Paris, Dinu n-a renunţat niciodată la gândul că se va întoarce.

În 1989, a revenit în ţară cu primul zbor civil căruia i s-a permis să aterizeze pe Otopeni. Era 29 decembrie şi nimic nu mai avea să fie la fel. Cursa Air France Paris – Bucureşti a distribuit atunci gratuit bilete celor care se întorceau acasă, într-o ţară mutilată de comunism.

Potecile umbroase de la Florica

Înainte ca flagelul totalitarismului roşu să atingă estul european spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, România şi-a hrănit istoria prin destinele marilor familii ale politicii interbelice. Iar Dinu Zamfirescu a crescut, şansă sau ghinion?, chiar la mijlocul unei încrucişări ciudate.

Născut în 1929, nepotul pe linie paternă al colonelului Pavel Zamfirescu, aghiotantul Regelui Carol I, avea să “beneficieze”, prin divorţul părinţilor, de contactul direct cu vârfurile politicii de demult. Iţele sentimentale sunt complicate: mama lui Zamfirescu s-a recăsătorit cu Dan Brătianu, fiul lui Dinu şi nepotul legendarului I.C. Brătianu.

Bunica pe linie paternă i-a “asigurat” contactul cu cercurile ţărăniste, măritată fiind cu Toma Ionescu, fratele lui Take. “Medelenii” lui Zamfirescu au fost potecile umbroase ale moşiei de la Florica, unde Dinu Brătianu, devenit preşedinte al PNL în 1934, îl plimba adesea. Şi încă ceva de neuitat: biblioteca conacului, cu miile sale de volume fabuloase. Majoritatea arse, ca într-o procesiune macabră de exorcizare, după 1948.

ÎNCEPUTUL

Colonelul Maltopol: “Bestii rebele, veţi plăti!”

O lecţie venită peste decenii: vocaţia politică nu se reneagă niciodată. Pentru Dinu Zamfirescu, bărbatul crescut în proximitatea celei mai importante dinastii liberale din istoria României, propoziţia anterioară e ca o axiomă. Efectele au fost însă, mereu, pe invers: în loc să-i rezolve problemele, axioma i le-a alimentat constant. 16 ani avea Dinu când s-a lovit prima oară de “zidul” ideologic al cerberilor comunişti. Era 8 noiembrie 1945.

În Bucureşti, limba rusă se predă pe stradă

În ziua aceea rece, mii de elevi, studenţi şi tineri ţărănişti sau liberali s-au adunat în Piaţa Palatului Regal pentru a-şi demonstra sprijinul pentru Mihai I. Era perioada “grevei regale”, cu decretele-legi ale Guvernului Petru Groza rămase fără efect prin refuzul monarhului de a le semna. La sfârşitul lui 1945, speranţele nu muriseră încă de tot pentru copiii României interbelice.

Era 8 noiembrie, iar Dinu Zamfirescu se afla în stradă, la prima dovadă de rezistenţă anticomunistă din lungul şir care avea să urmeze. Războiul se terminase cu efecte devastatoare pentru România: o armată decimată pe ambele fronturi europene, plus eticheta „fascistă” atârnand greu de gâtul pacii. Încă ceva, ce nu se ştia atunci: intrasem sub sfera de influenţă sovietică.

Zamfirescu îşi aminteşte atmosfera caraghioasă a Bucureştiului din anul de referinţă: „Pe străzile centrale erau difuzoare peste tot, iar din ele se auzea o voce profesorală de femeie care ne îndemna „să învăţăm limba rusă!”. După care erau prezentate diferite cuvinte sau formule de adresare, prima dată în rusă, apoi în franceză”.

Jurământ la 16 ani

În arhivele Siguranţei, dosarul nr. 44608 are un opis de 68 de pagini, mii de file şi 413 arestaţi menţionaţi. Printre ei, Dinu Zamfirescu, ridicat chiar din Piaţa Palatului şi dus la sediul Prefecturii Poliţiei, „trecut” prin filtrul regimentului „Tudor Vladimirescu” şi încarcerat la Jilava pentru o lună.

Zamfirescu aude şi astăzi cuvintele colonelului Maltopol, adjunctul diviziei venite pe tancurile ruseşti direct din lagărele de pe Don: „Bestii rebele, veţi plăti!”. Unii au făcut-o în acel noiembrie 1945 cu moartea. Dinu a fost mai norocos. Avea 16 ani şi şi-a jurat atunci că nu se va împăca niciodată cu regimul comunist.

„Generaţia mea a fost una extrem de interesată de politică. Noi practic n-am avut tinereţe, am fost forţaţi să intrăm direct în viaţă”
Dinu Zamfirescu, lider liberal

ŞAH

“Pionii” comunişti împotriva “nebunului” liberal

Prima arestare urma să aducă, ca în toate poveştile cu „dosar”, exmatricularea din Liceul „Spiru Haret”. Acelaşi în care învăţa şi Ion Iliescu. Două destine, în oglindă, separate prin capriciile timpului şi opţiunile personale. Povesteşte Dinu Zamfirescu: „A doua arestare a venit doi ani mai târziu, într-un 8 martie. Mă duceam la film împreună cu un prieten, eram în zona Capşa, chiar lângă Calea Victoriei.

Am dat peste o manifestaţie pro-comunistă, ţinută în cinstea „Femeii”. „Hai de aici, că e cu tovărăşie”, i-am spus amicului. Pesemne că m-a auzit cineva, imediat un agent de poliţie a început să strige „prindeţi hoţul”, s-a format un cordon şi am fost ridicat. La Siguranţă, m-au luat în primire doi anchetatori, o femeie şi un bărbat. El mă ţinea, iar ea mă lovea încontinuu, strigând „recunoaşte că ai insultat-o pe Ana Pauker!””.

Până la urma, i-au dat drumul. Vorbele au trecut, scrisul a rămas însă. Cu fiecare nouă reţinere, filele se înmulţeau la dosarul lui Zamfirescu. Dintr-un tânăr liberal cu viitor cert, Dinu se transforma, încet încet, într-un proscris. Deşi nu purta numele, era un „Brătianu”, un duşman al poporului, o piedică în calea tăvălugului sovietic pe coama căruia se ridica, repede repede, Ion Iliescu.

Asasinatul politic, varianta sinucigaşă

Chiar şi după instaurarea lui Dej în „fotoliul” rămas vacant după surghiunirea monarhiei, Zamfirescu şi-a continuat, clandestin, activitatea politică. A reuşit chiar să termine liceul şi să se înscrie la Drept. „Filtrele” partidului nu erau încă suficient de eficiente. Nici Dinu nu se ferea însă foarte tare, sfidând în faţă cerberii socialismului ştiinţific.

În mai 1949, spre finele anului universitar, Zamfirescu a susţinut într-o sală plină ochi o teză sinucigaşă, ”Asasinatul politic”. A ieşit zarvă mare, studenţii l-au purtat pe braţe, iar acasă, ca niciodată, bunica a primit toată ziua sute de flori. A doua zi, comisia previzibilă s-a întrunit: decanul, şeful catedrei de drept, securistul şi „omul partidului”.

Patru pioni pe tabla de şah a comunismului naţional, trimişi împotriva „nebunului”. „Vorbeşte-le din nou studenţilor şi schimbă textul”, l-au somat. „N-ai citit operele marilor clasici Lenin, Marx şi Engels?”. Răspunsul i-a năucit: „Ba da, tocmai că le-am citit şi am ajuns la concluzia asta”. Verdictul era previzibil: exmatriculare. Plus demascarea în ziua următoare, în paginile „Scanteii Tineretului”.

POVESTE DE CRĂCIUN

Beckett şi Orwell desenează securistul perfect

24 decembrie 1947 a fost special. Erau ultimele zile ale monarhiei, aerul devenise greu, aproape irespirabil, iar Zamfirescu credea că poate schimba lumea. În felul lui, invizibil şi anonim, chiar o făcea. „Eram la bunica, ţin minte că mai stătea cu noi un redactor de la Scânteia, după ce anterior fuseseră cazaţi nişte ruşi. Au venit nişte tipi de la Siguranţă, i-am zărit pe geam, la intrare. Am fugit utilizând o ieşire secundară, prin spate”.

Dinu Zamfirescu a stat ascuns câteva luni. Ştia că, dacă se întoarce, va fi ridicat. Nu ştia însă că, dacă n-ar fi avut curajul de a sustrage arestării, destinul său ar fi sfârşit în temniţele „fenomenului Piteşti” sau la Canal. „Bunica mi-a povestit ulterior că au dus-o în pădure la Băneasa, ameninţând cu focuri de armă. Noroc că avea talent actoricesc, s-a prefăcut că i se face rău şi au adus-o înapoi”, îşi aminteşte Zamfirescu.

Ultima imagine rămâne fenomenală: un securist a stat, la începutul unui 1948 „scris” parcă după toate canoanele celebrei utopii orwelliene, o săptămână întreagă în holul casei, lângă paltonul fugarului. Aşteptându-l pe Dinu Zamfirescu.

NIŞTE DEMASCĂRI

“O vară întreagă am dormit prin gări”

Dat afară de la Drept, Zamfirescu s-a înscris la Istorie. A terminat primul an, iar lucrurile păreau să se fi liniştit. Într-o zi însă, toată facultatea a fost convocată în amfiteatru, unde nişte tineri din UTM au început să glorifice istoria stalinismului. Sala a răsunat minute în şir, ieşită din minţi: „Stalin! Stalin!”.

Într-un colţ, o mână de muncitori cântau cântece revoluţionare. Dintr-o dată, s-a făcut linişte, iar de la prezidiu cineva a rostit: „Vom proceda la nişte demascări”. „Nepotul lui Brătianu” a înţeles atunci totul. „Zamfirescu nu mai are voie în sălile de curs”. „Să se ridice banditul!”, „La moarte!” s-a înflăcărat vocea sălii. Zamfirescu s-a ridicat şi a plecat.

Avea să afle, câteva zile mai târziu, că nu i se mai permite să facă studii superioare. Numele său era interzis în toate universităţile României comuniste. N-avea alternativă: s-a angajat muncitor necalificat pe unul din şantierele patriei. „Traseul” l-a urmat toată familia. Mai puţin cei care n-au rezistat regimului carceral odios la care au fost supuse toate vârfurile politicii liberale în anii ’50.

„Tatăl vitreg, Dan Brătianu, s-a reprofilat în cazangiu. Mama lipea pungi. Eu şi bunica eram daţi afară de peste tot. O vară întreagă am dormit prin parcuri şi gări. Seara, descărcam vagoane în gară, mai trăiam câteva zile”.

Spionul americanilor, în haine vărgate

Zamfirescu a reuşit până la urmă să termine o şcoala de normatori şi s-a angajat la un Sovrom activ în domeniul construcţiilor. Într-un final, la mijlocul anilor ’50, a ajuns la Cluj, încercând să-şi facă pierdută urma şi să o ia de la capăt. S-a reînscris la Drept, s-a angajat diriginte de şantier, iar viaţa părea că se aşează din nou în normalitate.

Iluzia a durat puţin. Zamfirescu a fost arestat pentru a cincea oară. Urma cea mai dificilă perioadă din viaţa sa. Ridicat de la Cluj şi adus la Bucureşti pentru a fi judecat în faţa unui tribunal al Ministerului de Interne, Dinu avea în faţă o acuzaţie năucitoare: „crimă de înaltă trădare”. Povestea e fabuloasă.

Imediat după război, Zamfirescu a intrat în contact cu nişte americani care i-au solicitat utilizarea resurselor proprii de la partid pentru identificarea unor numere de la maşinile ruseşti. Americanii suspectau că sovieticii ar fi plasat în România mult mai multe trupe decât existau în acordul Comisiei aliate.

La peste un deceniu distanţă, statul comunist se sesizase în această chestiune, învinuindu-l pe Zamfirescu că ar fi dat informaţii americanilor. „În sala de judecată, figurile erau trase şi palide, iar noi stăteam în zeghe. „La glonţ!” striga din vreme în vreme procurorul, de altfel un fost coleg de facultate”, îşi aminteşte atmosfera Zamfirescu. Luni de zile l-au ţinut încarcerat la Jilava, fără să-i ofere un verdict. După care, ca din senin, i-au dat drumul, pe fondul undei destinderi pe plan internaţional.

JOCURI DE SOCIETATE

Criza rachetelor se rezolvă în Cişmigiu

Revenit în Bucureşti la începutul anilor ’60, Zamfirescu a reintrat în vizorul Securităţii. În Capitală, zelul „băieţilor cu ochi albaştri” era neîntrecut. Anchete, filaje, violarea corespondenţei – tot arsenalul informativ convocat împotriva unui singur om. Uneori, accentele erau hilare, desenând în tuşe groase „amestecul de Stalin şi Caragiale”, aşa cum a catalogat Belu Zilber esenţa comunismului naţional.

„La criza rachetelor din 1962, m-a convocat un securist în Cişmigiu. „Ce crezi că vor face americanii?”, „Păi ce să facă? Nimic. Americanii sunt imbecili politic, nu vor interveni”, „Mulţumesc, la revedere”. A doua zi, m-a sunat iar. „Ce crezi că vor face americanii?”. Timp de o săptămână m-a tot chemat în parc să-mi pună întrebarea asta”.

UN NOU ÎNCEPUT

Parisul îşi cumpără liberali la bucată

Soţia, fiica, o pisică şi 75 de kilograme de haine. Cu ele a luat-o de la capăt Dinu Zamfirescu, de la Paris, în iunie 1975. Istoria exilării sale este, pe rând, dramatică şi caraghioasă, developând, peste ani, natura profund schizofrenică a regimului girat de Nicolae Ceauşescu. Ostracizarea voluntară a lui Zamfirescu începe cu Dina Brătianu, sora sa vitregă care se stabilise în Franţa câţiva ani mai devreme.

Douăzeci şi şase de cereri avansase Dinu până în 1975 pentru a primi dreptul de a-şi vizita ruda. Toate refuzate. Ajuns în pragul disperării şi tot mai şicanat de Securitate, Zamfirescu a acceptat varianta unei „tranzacţii”. Libertatea sa avea să fie răscumpărată cu 6000 de dolari, intermediaţi de Jakober, o reţea străină care practica cumpărarea de cetăţeni români, în „parteneriat” cu organele RSR.

România îşi vindea la bucată „supuşii”, în chiar epoca sa de „glorie maximă”. Oamenii erau „autentificaţi” prin declaraţii notariale, se aprobă o cerere şi calea era liberă. Era însă ca o libertate spre nicăieri: „fără casă, fără serviciu în primele şase luni, înfruntând reticenţa exilaţilor mai vechi”. Zamfirescu a avut norocul de a dispune de sprijinul familiei.

A „supravieţuit”, s-a adaptat şi, cel mai important, s-a implicat activ în proiectele anticomuniste ale exilului românesc. Astăzi, pe biroul său stă o carte ce reuneşte toate textele sale din exil, portrete, scrisori, recenzii, interviuri. Aproape 700 de pagini şi 15 ani de căutări, întrebări şi speranţe. Totul, până în decembrie 1989.

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Occidentul are nevoie de câteva explicaţii

Mircea Dinescu fluturând un steag „eliberat” de stema socialistă şi elicopterul care zboară de pe Comitetul Central, în vuietul asurzitor al mulţimii. Este prima imagine pe care o are Dinu Zamfirescu de la Revoluţie. Era la Milano, la o manifestaţie, unde 2000 de tineri au auzit câteva cuvinte româneşti gâtuite de emoţie. Exilatul se putea întoarce în ţară. După cinci decenii era din nou, cu adevărat, liber.

Urma însă „săptămâna patimilor”, cum îi place lui Zamfirescu să o numească astăzi. Invitat peste tot, la BBC, la Europa Libera, la posturile de televiziune franceze, unde a şi văzut execuţia cuplului dictatorial, bărbatul de 60 de ani aştepta doar revenirea acasă. A făcut-o cu primul avion civil aterizat pe Otopeni în zilele fierbinţi ale acelui decembrie. Air France i-a acordat bilete gratuite pentru călătoria vieţii.

Abia în 1994 însă s-a întors definitiv în ţară. Era legat cu prea multe fire de Paris ca să poată renunţa la tot ce construise în exil. La începutul lui 1990 i s-a propus chiar să primească o funcţie de conducere în PNL. A refuzat, deşi s-a aflat printre cei 12 membri refondatori ai formaţiunii.

Două decenii mai târziu, la aproape 80 de ani, Dinu Zamfirescu este preşedintele Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc şi al Senatului de onoare al liberalilor, dar mai ales proba că, ceva, a supravieţuit intact comunismului.

FIDELITATE. Decenii la rând, exilul românesc a visat viitorul eliberat de comunism. Astăzi, Radu Câmpeanu şi Dinu Zamfirescu (dreapta) încă păşesc împreună

Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.
Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: