Luînd ca exemplu pe nefericitul erou al schiţei Două loturi, Lefter Popescu, Marin Preda crede a descoperi la Caragiale o comedie a cuvîntului.
Comportamentul aberant al funcţionarului din finalul schiţei şi-ar avea explicaţia, potrivit eseistului, într-o rătăcire din cauza cuvintelor: „În plină nefericire, eroul o ia razna, dus de cuvinte. Torentul de vorbe scoate la iveală o ţicneală care zăcea în creierul individului, neştiută pînă atunci nici de el însuşi, compusă din expresii şi idei inautentice, dar care dau la iveală viaţa adevărată a conştiinţei lui falsificată de cuvinte”.
Cu intuiţia sa genială, autorul Vieţii ca o pradă sesizează însă, chiar dacă fără s-o ştie, un fenomen sufletesc de nebănuite proporţii: lefterpopescianismul.
Ce este lefterpopescianismul? O luare razna (nu neapărat din cauza cuvintelor) în plină viaţă sau literatură a unui personaj, o fisură în structura personalităţii (autorului sau cetăţeanului) prin care răzbat (în afară sau în text) tot ce are el mai bine stăpînit în adîncuri. Să ne oprim asupra fondatorului lefterpopescianismului, adică asupra domnului Lefter Popescu din schiţa lui Caragiale. Aflînd că numerele cîştigătoare sînt inverse, eroul e lovit de această izbucnire:
„Cum aude cuvîntul vice-versa, d. Lefter se face vînăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:
- Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice-versa! Asta-i şarlatanie, mă nţelegi! Vă ’nvăţ eu minte pe d-voastră să umblaţi d’acu ’ncolo cu infamii, şi să vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi ca vampirii, pierzînd toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se ’ncrede orbeşte ’n mofturile d-voastră şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă, care sîntem noi proşti şi nu ne ’nvăţăm odată minte ca să venim, mă nţelegi, şi să ne revoltăm... da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti! proşti! proşti!”
Lefterpopescianismul se află aici întreg, strîns de pe drumuri şi radiografiat. El ne apare astfel ca o bruscă abatere de la subiect cauzată de o criză. Discursul lui Lefter Popescu te face imediat să te întrebi: Ce legătură este între nepotrivirea celor două bilete şi lungul şir de acuzaţii aduse de personaj „tripotajurilor ovreieşti de bursă”, între violenta contrazicere a speranţelor lui Lefter Popescu şi ameninţarea la adresa instituţiei jocurilor de noroc? Răspunsul e categoric: nici una. Evidenţa spune că instituţia jocului de noroc nare nici o vină, pentru că Lefter Popescu a spart farfuriile, le-a agresat pe chivuţe şi şi-a dat demisia. Contrazicînd-o, personajul se aruncă, definitiv şi iremediabil, în torentul unui discurs plin de acuzaţii şi ameninţări.
Luarea razna a personajului şi a scriitorului într-un gest sau într-un text fără nici o legătură cu subiectul – iată caracteristica fundamentală a lefterpopescianismului din viaţă şi din literatură. A doua ar fi aceasta: ţicneala umblă la metafizică. În groaznicu-i acces de nebunie, Lefter Popescu se lansează în încîlcite consideraţii de ordin general. El nu acuză pe cel din faţa lui, ci întregul sistem. Rătăcirea de la subiect se face în direcţia filosofică. Fiind vorba de un text ivit într-un moment de criză, se poate presupune că Lefter Popescu avea în lăuntrul său toate aceste propoziţii generale. Demn erou al lui Caragiale, el s-a format, fără să vrea, poate, la şcoala articolelor lui Rică Venturiano. Cînd îl apucă, tot ce a citit şi i-a plăcut pînă atunci, tot ce a stat pitit în adîncuri, ţîşneşte la suprafaţă. De altfel, izbucnirea din final nu e prima din cariera lui Lefter Popescu. În clipa cînd Turtureanu îl anunţă că n-are ce le face chivuţelor, el străbate o adevărată criză de generalităţi pe marginea corupţiei din Poliţie, pentru a ajunge în cele din urmă să se dea la secolul în care trăieşte: „– Ruşine pentru acest început de secol! de trei ori ruşine!”.
Recunoaştem în această luare razna un fenomen ce se întîlneşte de decenii în publicistică, în literatură, în viaţă. Un fenomen care se va mai întîlni de acum încolo timp de decenii. Lefterpopescianismul e etern. Ca şi fondatorul lui, celebrul personaj: Lefter Popescu.