VIRTUOZ. Chiar dacă nu aude deloc, Paul Lucian cântă de peste 44 de ani la vioară, iar cei care îl ascultă spun că are dulceaţă în arcuş.
Un bătrân ţigan din Geoagiu, Hunedoara, cântă de-o viaţă la vioară, reuşind să devină chiar unul dintre cei mai renumiţi lăutari din zonă, cu toate că nu aude deloc. Paul Lucian (54 de ani) nu mai merge însă la nunţi şi spectacole. Se mulţumeşte cu „reprezentaţiile” de acasă şi cu adevăratele spectacole pe care le dă în duminicile de vară pe uliţa cartierului de romi din Geoagiu. Când este solicitat să cânte, bă trânul lăutar se aşază pe canapeaua şubrezită din camera în care locuieşte fata lui împreună cu soţul şi un puradel. Îşi trece mâna prin părul încărunţit, îşi mângâie apoi mustaţa, încercând să citească pe buzele celor din încăpere pentru a înţelege ce se întâmplă. După o vreme, nevasta lui îi spune tare, la urechea stângă: „Fă-o p-aia pă coarda grosă, aia de-i place şî primarului”.
Părinţii nu ştiau că nu aude
Bărbatul ia vioara, o pune sub bărbie şi-ncepe să cânte o bătută ardelenească, scoţând vreo 10 acorduri pe o singură coardă a viorii, cea mai groasă (de unde-i vine şi numele melodiei). Apoi trece la o învârtită de pe la Alba. Îşi ţine respiraţia cât poate şi nici de data asta nu greşeşte nicio notă, cu toate că nu prea e obişnuit cu vioara electrică luată împrumut de la ginerele său, şi el lăutar de meserie. „N-am avut corzi şî le-am luat dă pă vioara lui şî le-am pus p-a me”, explică Liviu, ginerele „surdului”, cum i se spune lăutarului încărunţit, în comunitatea de romi.
Lucian Paul a avut probleme cu auzul încă de când era copil. Abia pe la 10 ani părinţii au observat că nu aude deloc cu urechea dreaptă. Nici cealaltă nu-i este sănătoasă. „Dacă aude pe sfert din cât ar trebui cu urechea stângă”, spune soţia lăutarului, Victoria (44 de ani). „Am mers cu el la doctori, s-o şî operat, da’ dăgeaba. Tăt deloc aproape că aude. Când mergem pe undeva, pe la primărie sau la doctor, oriunde, tre să merg şî eu cu el, că altfel nu să poate-nţelege cu nimeni”.
Perseverent de mic
În ciuda handicapului său sever, lăutarul a început să înveţe să cânte pe la 12-13 ani, de la tatăl său. „Când eram mic şî mă mai plictisam, luam vioara lu’ tata. N-o băgat el în samă că-s surd. Tăt s-o chinuit cu mine să mă-nveţă să cânt”, povesteşte lăutarul. Şi a şi reuşit, ajutat şi de faptul că, în vremurile copilăriei sale, în comunitatea de romi de la Geoagiu trăiau în jur de 40-50 de lăutari. De acolo vine şi numele uliţei principale a zonei - Strada Muzicanţilor.
A reuşit aşa de bine să-nveţe să cânte încât a fost cooptat şi-n An - samblul Popular al comunei (devenită oraş de vreo 10 ani). I s-a acordat încredere, mai ales că-n aceeaşi comunitate de romi a mai trăit un lăutar surd, şi mai bătrân, Serete, care a murit în urmă cu vreo 4 ani.
CÂNTĂ DUPĂ SIMŢ
Nu-i plac „modernisme de-astea şî manele”
Ajuns la 54 de ani, din pensia lui de 250 de lei, „Surdu” nici că se gândeşte să-şi ia un aparat auditiv. A auzit el că ar exista aşa ceva şi că l-ar putea ajuta, dar aproape c-a renunţat să mai spere la un asemenea dispozitiv. Nici la nunţi nu mai merge. Nu pentru că nu ar putea face faţă, ci pentru că nu prea-i place să cânte „modernisme deastea şî manele”. Mai cântă din când în când acasă, iar în duminicile cu vreme frumoasă şi caldă, când toţi ţiganii de pe Strada Muzicanţilor ies pe uliţă, îşi ia şi el vioara şi participă la adevăratul recital pe care cei 4-5 lăutari care mai trăiesc aici îl dau gratis pentru semenii lor. „Pă mine mă mai pun să le fac câte-o doină, că şî mie ăl mai mult îmi place să cânt doine”.
După ce observă că bătrânul e prea modest, ginerele său, Liviu, intervine din nou: „Cântă el o doină cum pă nime n-au azât cântând. Are o dulceaţă-n arcuş şî-n vioară cum nime n-are. De auzit n-aude aproape deloc, că doară vedeţi că tre să-i urlaţi la urechea stângă ca să vă-nţeleagă. Cântă după sîmţ. Are melodia-n cap şî ce mai simte vibraţiile viorii sub bărbie. Altfel eu nu-mi explic cum poate cânta aşa de fain”.