Pe Anna Cazanevskaia am întâlnit-o în Departamentul de Fizică, Chimie şi Mediu al Facultăţii de Ştiinţe şi Mediu. O fată micuţă de statură, cu ochi atât de strălucitori, încât exprimă un întreg munte de optimism pe care îl are în sufletul ei.

Viaţa sa e conturată în jurul chimiei. Și a cercetării. A făcut cinci ani de Farmacie, descoperind însă lumea fascinantă a plantelor. În prezent e doctorand în noul teritoriu, verde, atât de drag inimii sale.

Domnul castravete”

Mi-l prezintă pe „domnul castravete”. Să fim înțeleși, castravetele ţepos, a cărui origine se află în Africa, în anii din urmă fiind în proces de adaptare la clima noastră, în Staţiunea de cercetări legumicole din Buzău.

Are nenumărate proprietăţi, demonstrate mai întâi acolo, departe, peste mări și țări. Agricultorii îl pun în hambarele cu grâu, drept conservant. Se face și tinctură, din aceeași sursă, pentru femeile care urmează să nască. Decoctul le ușurează momentul travaliului. “Eu sper să izolez două molecule noi”, zice Anna. Fără să dea cine știe ce alte amănunte.

Țeposul și-a dovedit calitățile și în cicatrizarea rănilor, dar şi în cazul persoanelor care suferă de diabet sau în situaţia hepatitelor. Dacă mai afli că africanii îl folosesc și în cazul gripei aviare, la păsări, îți este clar că ai de-a face cu o adevărată fântână a miracolelor.

“Dar domnul castravete este foarte încăpăţânat. El nu te lasă”, să îl supui la teste, atrage tânăra atenţia. “Fac un extract apos şi vreau să îl dizolv în alcool. Nu se dizolvă”. Ample gesturi descriu neliniști și căutări. “Eu am încredere în domnul castravete. Nu ştiu dacă şi el are încredere în mine”, iată o dilemă greu de surmontat. Vorbeşte despre multitudinea de compuşi, ca și cum aceia s-ar afla „într-o horă”.

Sunt sensibilă în molecula mea”

Vine o întrebare grea. Ce e Chimia, din punctul ei de vedere? „Chimia e ceva în care mă regăsesc. Chimia e tot ce ne înconjuară. E acel secret din natură care trebuie descoperit”. Trainic motiv așadar pentru schimbarea de macaz, capitală, din viaţa ei. „Eu nu văd nimic mai important”.

Dar cercetătorii ce sunt? Așa, ca suflete, nu legat de pregătirea lor. Oftează un pic. Are un răspuns. Pe nerăsuflate îi vin cuvintele. S-o mai fi gândit pesemne la chestiunea asta. “Noi, cercetătorii, suntem buni în eprubetă. Nu ştim să ne arătăm lumii. Ne e ruşine să apărem în faţa tuturor cu viaţa noastră, cu problemele noastre”. De parcă a trecut printr-o viaţă lungă, dacă şi-a format o părere atât de clară.

La un moment dat fusese admisă într-un centru de cercetare din Italia, dar nici acolo nu umblau, vorba aia, câinii cu covrigi în coadă. Ca finanțare de programe de cercetare. Ca atare, a preferat să revină în România, ţara în care este în plină formare.

„Am norişorul meu”

Își amintește și de un concurs al Francofoniei, unde a participat, prezentând, între altele, o temă de studiu în numai 60 de secunde. „Am făcut un fel de poezie, în franceză”. Ce vă spuneam la început, că şi cercetătorii au poezia lor?! “Sunt sensibilă în molecula mea”. Ce poate fi mai sublim?!

Anna a văzut lumina zilei în Republica Moldova, raionul Leova, satul Cneazevka. Abia la şase ani a învăţat limba română, fiind născută într-o familie mixtă, mama româncă, tatăl ucrainean. Nu a zis moldoveancă, ci româncă. Semnalez asta! Să ştiţi că acum vorbeşte la perfecţie româna. La 18 ani făcea parte din Parlamentul Tinerilor din stânga Prutului şi din Asociaţia “Noi, viitorul”.

O înțeleg ca pe un copil care a muncit mult pentru fiecare pagină de carte pe care a învăţat-o, cu gândul că într-o bună zi va reuși. “Eu am norişorul meu”, pe el fiind înscris, între altele, și planul de a câştiga premiul Nobel. În cercetare. Știe că e liberă să zboare în vastul său univers. Așa să faci în continuare, dragă Anna!

Tema generală pentru studenți, inovația

Doamna profesor universitar doctor Rodica Dinică, din cadrul Facultății de Ştiinţe şi Mediu, mi-a prezentat-o pe Anna, lăudând-o pentru abnegația sa. Dasălul enunță, de la începutul conversaţiei noastre, două idei esențiale. În primul rând, i-a îndemnat mereu pe studenţii săi, cu care colaborează îndeaproape pentru tezele de Licenţă, dar şi cu cei din sfera doctorală, să fie inovativi. În al doilea rând, se referă la vasta lume a plantelor, pe care oamenii o cunosc încă foarte puţin. „Lumea e plină, și la ora actuală, chiar și de plante nedescoperite”.

Şi nu numai în privinţa acestora putem fi uimiţi. Cea mai bună pildă se găseşte între Galaţi şi Brăila şi se numeşte Lacul Sărat. „Este o minune de lac”, în privinţa efectelor benefice asupra pielii, dar şi a bolilor dermato-venerice.

Am de-a face cu alt destin în neobosite căutări, cu tot cu cercetările sale de la mijlocul anilor '90. Îmi atrage atenția că, spre deosebire de luciul acesta de apă, Techirghiolul e mai sărat. Deci nu e atât de sărat pe cât numele?! „Are o compoziţie chimică foarte complexă”, cu referire la varianta terapeutică brăileană.

Săpun turnat în forme de brioșe

A căutat posibilitatea obţinerii unui săpun în compoziţia căruia să fie şi nămolul din Lacul Sărat. Analizat microbiologic, sedimentul e liber de eventuale bacterii periculoase. Tehnica nu a fost uşoară. Transformat în pudră, proporția sa nedepășind 5%, în produsul finit. Din care mai fac parte uleiuri volatile extrase din plante. Operaţiune care se face în laboratoarele aceleiaşi facultăţi.

Materia a fost turnată în forme de brioşe, cumpărate de la magazin, şi lăsată o lună la uscat. Rezultând, în 2015, nu mai puțin de 30 de feluri de săpun. Diferenţa între ele fiind legată de proporţia uleiurilor. De floarea soarelui, măsline, cocos, palmier, vanilie. Şi încă un ingredient important, cărbunele activ. Are, la rândul lui, rolul de a curăţa pielea de impurități.

Prototipul e premiat în 2016, într-un concurs de inventică al universității gălățene. „Am făcut numai 300 de bucăţi”, majoritatea oferite cadou pentru participanţii din întreaga lume, la un congres dedicat ştiinţelor. „Unii au crezut prima oară că sunt prăjituri”, îşi aminteşte, cu amuzament, cadrul didactic. Pe seama nămolului a fost obţinută şi o mască din argilă pentru hidratarea şi catifelarea tenului.

Actualmente e în lucru o teză de Doctorat care supune amplelor investigații nufărul din Delta Dunării, pentru calităţile lui antitumorale. Prea multe informaţii nu sunt scoase la lumina zilei. Până la obţinerea brevetului, și pentru săpun, şi pentru alte altele asemenea lui, drumul e lung. E acel „vârtej”, de care pomeneşte gazda, de birocraţie, de clarificări legislative, și, nu în ultimul rând, de interese, nu mereu la lumină, efectiv străine de lumea cercetătorilor.

Produs tartinabil pe bază de bob

Alt laborator. Din domeniul alimentar. Mă aflu în clădirea Facultăţii de Ştiinţa şi Ingineria Alimentelor, în compania profesoarei Livia Pătraşcu. E şef de lucrări la Facultatea Transfrontalieră din Cahul, o extenise a universităţii gălăţene.

Mă invită în mijlocul agregatelor pătrăţoase şi pline de beculeţe, care la prima vedere nu spun nimic vizitatorului. Aparatul pentru determinarea conţinutului de grăsimi. Mai încolo, altul, care îţi arată dimensiunea particulelor din pudra uscată. Dincoace, un conglomerat metalic, dezvăluindu-ți calitatea fibrelor. „Acesta e un colorimetru”, adică îţi dai seama de culoarea probelor.

O văd cum se mişcă, dezinvoltă, în mijlocul tehnologiei. Se mai aşează din când în când la un calculator, să vadă nu ştiu ce statistici şi liniuţe. Abia o mai zăresc printre dulăpioarele cu sticluţe şi cutii. Pe urmă se duce la frigider şi scoate o cutiuţă. Mă serveşte cu pateu. Ceva făcut aici. Ca să respect denumirea, e „produs tartinabil vegetal pe bază de linte şi bob”. Livia mă anunţă că pe piaţă, de un an, e cel cu linte. O companie a preluat întocmai reţeta şi a pus-o pe banda de fabricaţie. „Avem o colaborare din 2017”, cu structura universitară, vrea să spună.

Primesc o linguriţă, desfac folia cutiei şi papilele gustative simt cu totul altceva decât pateul de pe piaţă. E foarte cremos, în primul rând, omogenizarea fiind dusă la parametri înalți. Simţi că îţi joacă în gură tot felul de arome, fără ca vreuna să fie deasupra celorlalte. E bun, îi zic.

Natura ne oferă atât de multe şanse!”

Baton proteic nu are acum la îndemână. M-ar fi servit şi cu acela. Vreau să ştiu din ce e făcut. Cacao, roşcove. Mai spune şi alte denumiri, amestecul glucidic. Şi soia. Şi zer. „E un fel de ciocolată”. E pe piaţă şi acesta, tot de un an.

Întotdeauna, munca de echipă. Pentru baton au lucrat cea care e acum în faţa mea şi profesorii Ina Vasilean, Iuliana Aprodu şi Petru Alexe. Cu Ina şi cu Iuliana, la pateul vegetal. Şi doctorandul Marian Necula.

Livia are altă idee, în 2018. Alături de colegii ei, fireşte. Produs fermentat pe bază de bob. Lapte de bob, conform definiției. Ce e bobul ăsta până la urmă? Un mix de leguminoase. Seminţe din plante. Linte, fasole. Dar încă nu e gata. Se află în stadiul de perfecţionare.

„Avem toată aparatura necesară”, şi iarăşi dispare. Nu uită să îmi spună de studenţii cu care lucrează. Pe care îi îndeamnă să depășească toate barierele, spre noi orizonturi. „Natura ne oferă atât de multe şanse!”. Se scuză. Nu mai poate să stea, are o problemă de familie, se grăbeşte.

Berea universitară

Dintre tancuri şi manete apare o siluetă diafană. Oferindu-mi un pahar cu bere. Nu de orice fel. Bere universitară. Amară, rece și amețitoare. În special, creindu-ţi senzaţia aceea de consistenţă, aproape uleioasă. Poţi avea alte pretenţii? Și arămiul profund al produsului nefiltrat. Excelentă! Profesoara Georgiana Horincar, care îmi așteptase reacția, dirijează pe calea cea corectă malţul, hameiul, drojdia şi dioxidul de carbon natura. În staţia-pilot de bere.

Curăţenia perfectă aproape că îţi jenează paşii. Dar sunt îndemnat la curaj. Urmează scurta explicație. „Apă, malţ, hamei şi drojdie”, reţeta tradiţională, respectată în litera și în spirtul ei. Alt secret nu e. Mustul de malţ se fierbe. În acea etapă a producţiei i se adaugă hameiul, căpătând astfel unica amăreală din lumea asta despre care poţi spune că îţi face viaţa dulce. Combinaţia e transferată în patru tancuri de fermentare, fiecare de câte 3,8 hectolitri. Suavă încă, licoarea va fi supusă maturării. Vine şi pragul separării apelor. Filtrată şi nefiltrată. Pasteurizarea va conferi stabilitate.

Culoarea arămie rezultă din combinaţia între malţul blond cu cel brun. Proporţiile variază de la o şarjă la alta. „Ţinem sub control parametri tehnologici, să vedem ce modificări apar pe parcurs”. Cea mai grea, dintre toate procedurile, e partea de obţinere a dioxidului de carbon natural, făcând parte din lichidul final. E stabilită, în cele din urmă, diagrama de bresaj, echilibrul tuturor funcțiilor. Şi mai e un aspect. Cultura pură de drojdie. Aceasta îşi face apariţia în procesul tehnologic înainte de iniţierea fermentaţiei.

Nu se comercializează aşa ceva, dacă vreţi să ştiţi. Cu ocazia diverselor evenimente e servită musafirilor. Atât. E totuşi un laborator în care studenţii învață cum să se respecte pe ei înșiși, prin munca lor. Toate etapele pe care le-am descris se încadrează într-un interval de trei săptămâni. Aflu că încă două femei gestionează panoplia de proceduri. Alături de cea care mi-a fost azi ghid aflându-se profesoarele Iuliana Aprodu şi Oana Constantin. Şi pentru că simt cum produsul finit circulă cu viteză prin interiorul meu, mi se confirmă şi tăria, cea de 6,5%.

Omul care a deschis drumuri

Am intrat în biroul mic, ca spaţiu, dar vast, prin multitudinea cărţilor, al profesorului doctor inginer Petru Alexe. Își amintește, cu a sa vorbă domoală, emoționată, deși e un bărbat înalt cât ușa, de regretatul Constantin Banu, cel care în anii '80 a pus aici bazele unui sistem integrat. Laboratoare didactice, de cercetare şi staţii pilot în care să fie obţinute produse alimentare. “Noi am fost deschizători de drumuri”, vrea să spună la nivelul întregii ţări.

Câteva exemple. Cremă de ciocolată, nectar din dovlecei, maioneze amestecate în instalaţia ultrasonică. Apoi salam şi cârnaţi din peşte, metal-proteine pentru diverse necesităţi terapeutice. Unele au văzut, până în '89, linia de producție a unei fabrici, altele au rămas deziderate. Mai ales că, accentuează profesorul Alexe, în ziua de azi legătura e foarte greoaie între cercetare și producție.

Vremurile s-au schimbat. Nu şi dorinţa specialiștilor, şi a noilor generaţii de studenţi, de a deschide porțile cunoașterii. Dascălul se referă la o realizare mai recentă. Colorantul care asigură aspectul roz-roşiatic al produselor din carne. A fost eliminat azotitul de sodiu, folosindu-se ca alternativă un element având în compoziţie sânge de animal. Trei variante brevetate. Una dintre ele are în compoziție cătina. “În România acest subprodus, sângele de animal, nu se valorifică. E colectat pentru industria chimică ori se distruge”.

Retehnologizarea cu bani europeni. Vom vedea ce urmează

Două proiecte europene au fost accesate de universitatea al cărei oaspete sunt. Primul, în valoare de 4,5 milioane de euro, vizează retehnologizarea completă a staţiilor-pilot de carne, lapte şi bere. Al doilea – 5,5 milioane de euro – prevăzând dezvoltarea laboratoarelor și a unei stații-pilot în sfera pisciculturii.

Pe durata derulării investiţiilor, cum sună condiţia de la Bruxelles, nu se obţine profit din asemenea activităţi. Totul are doar rol didactic. Legislaţia Educaţiei de la noi arată că universităţile pot înfiinţa unităţi economice cu acţionar unic, însemnând instituţia respectivă. Rămâne de văzut ce se va întâmpla de la anul. Abia atunci se finalizează perioada legată de finanțarea externă.

Suntem superficiali în a preţui aportul unor invenţii”

Am purtat o discuţie cu tâlc în compania unui om tânăr, Ştefan Baltă, prorectorul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi. Nu se dă în lături să arate slăbiciunile societății. „Ne mândim cu rezultatele chimiei alimentare, cu cele din sfera ingineriei și din alte domenii”. Continuarea nu ne dă motive de optimism. “Suntem superficiali în a preţui aportul unor invenţii. Deşi extraordinare, nu au impact mediatic”.

Cifrele indică 12.000 de studenţi în 14 facultăţi. Aceasta e instituţia academică pe care am vrut s-o cunosc. Ştefan accentuează conceptul pe care îl vrea bine conturat. “Vrem să arătăm mai mult din ceea ce facem”. O dată pe an e Ziua porţilor deschise. E organizată şi „Noaptea cercetătorilor”. Lume multă. Toţi sunt încântaţi. Dar…

O anume ordine a lucrurilor

De data asta se află în faţa mea profesorul de Ingineria Materialelor şi a Mediului. Cel care a creat, cu zece ani în urmă, prin Teza sa de Doctorat, o sită, ca să-i spun pe înțelesul tuturor, pentru tratarea apei potabile. Îmi prezintă un fel de foaie de hârtie, așa pare la prima atingere, dar încărcată cu o substanţă vâscoasă. Polimeri. Tratarea apei se face prin filtrare. Nu ai cum să vezi ochiurile. Doar la microscop. Sunt de dimensiuni nanometrice.

Apa e curăţată de orice impuritate numai străbătând acest filtru. Cu zece ani în urmă se naşte prototipul. „Am încercat toate tipurile de nanoparticule. Prin diverse legături creşti sau micşorezi porozitatea”, spune Ştefan Baltă. Cu aportul oxidului de zinc e obţinută cea mai fină “țesătură”. Lucrarea pe care a publicat-o în 2012, cu rezultatele cercetărilor în varianta oxidului de zinc, a fost citată în 200 de studii din întreaga lume.

Mă gândesc la apa din oraşe, de la robinet, cât de departe e de calitatea aceea care să o facă potabilă, în adevăratul sens al cuvântului. Avem o soluţie. Cea pe care cercetătorul mi-a descris-o.

Ştefan tace o clipă. Se uită la mine, lung, şi-mi spune că, în condiţiile actuale, ale conductelor vechi, degradate, ruginite, degeaba ai aplica o asemenea tehnologie, că pe ţeava de acasă tot nu ai avea ceea ce aştepţi, limpezimea din pahar. Deci întâi modernizăm rețeaua. Abia apoi vom vedea cum invenţia îşi atinge scopul.

E un exemplu demn de a ne pune pe gânduri. Să facem schimări de profunzime, sub toate aspectele şi sensurile, în lumea noastră, ca mai apoi rezultatele științei să producă și efectele scontate. Altfel…

Te-ar putea interesa și: