Evenimentul Zilei > EVZ Special > Labiș, Nichita Nichita și „Vrăjitoarea neagră” – triunghiul amoros al literaturii române
Labiș, Nichita Nichita și „Vrăjitoarea neagră” – triunghiul amoros al literaturii române

Labiș, Nichita Nichita și „Vrăjitoarea neagră” – triunghiul amoros al literaturii române

Doina Ciurea, poetă, scriitoare și eseistă, supranumită la sfârșitul anilor ’50 „Vrăjitoarea neagră”, s-a iubit, în același timp, cu doi poeți celebri ai României: Nicolae Labiș și Nichita Stănescu. Ultimul, într-o zi de 6 iunie (1962), a luat-o și de nevastă.

S-a scris, s-a dezbătut și s-au avansat multe teorii în legătură cu moartea suspectă a lui Nicolae Labiș, la doar 21 de ani. Aproape la fel de mult ca despre iubirile lui Nichita Stănescu. Primul subiect n-a fost epuizat nici până în prezent (nici al doilea, sunt convins). S-au avansat fel și fel de scenarii, ultimele, cele mai noi, vorbesc despre asasinarea poetului-speranță al României, Nicolae Labiș, de către agenții Securității.

Colegi de an la facultate

S-a scris, de asemenea, apreciabil despre iubirea care i-a tulburat și pe Labiș, și pe Nichita: Doina Ciurea – pe numele ei – , poetă, colegă cu Nicolae la Școala de Literatură Mihai Eminescu. Ce nu s-a devoalat, ce nu s-a spus apăsat, oficial, în afara cafenelelor literare și a cârciumilor cu blazon, este adevărul. Unul fierbinte, asumat în zilele noastre de scriitorul Marin Ioniță, coleg pe „Kiseleff 10”, la „Fabrica de scriitori”, și cu Labiș, și cu Doina: femeia, poreclită „Vrăjitoarea neagră”, s-a iubit în același timp și cu Nicolae, și cu Nichita. Ba, la un moment dat, în triunghiul amoros s-a intercalat și un scriitor-crai, expediat însă rapid de fermecătoarea Doina!

„Lui Marx”, ultima poezie

„Născuți la o distanță de numai doi ani, iar într-un moment colegi de an în aceeași facultate, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu, în mod paradoxal, nu sunt contemporani în istoria literaturii. Nici cu o zi, nici măcar cu un vers. Este cel puțin curios și explicația încă mai este așteptată. Primul care a venit pe lume a fost Nichita Stănescu (31 martie 1933). Primul care a venit în literatură a fost Nicolae Labiș, născut în 1935.

Când Nichita iese pentru întâia dată în public, în Tribuna din 17 martie 1957, cu poezia „Pământ”, Labiș coborâse de pe scenă la sfârșitul lunii decembrie 1956 cu „Lui Marx”, ultima poezie publicată în Gazeta Literară. Dar, venit din urmă, mai bătrânul Nichita nu a fost nici moștenitorul, nici continuatorul lui Labiș. Nu urmașul, ci următorul. Labiș a fost înaintemergătorul, Nichita a mers mai departe”, rememorează Marin Ioniță în volumul autobiografic „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori”, ediție revăzută și adăugită (Editura Corint, 2018).

 

L-a amețit și pe Lucian Blaga

După această scurtă introducere, regretatul scriitor Marin Ioniță (decedat luna trecută, la 88 de ani) dă cărțile pe față în memoriile sale: „Dacă au ceva în comun, dacă este ceva care-i leagă nu poate să fie decât femeia pe care au iubit-o. Unul după altul. Labiș fără să știe de existența lui Nichita Stănescu în acest triunghi. Nichita, cel care și-a dorit să se vâre în situație. Doina, cu ispita, trebuie să fi avut ea ceva anume care să-i scoată pe amândoi din fire. Nu degeaba într-o vizită făcută de un grup de studenți lui Lucian Blaga, la Cluj, marele poet, filosoful și înțeleptul ajuns la senectute, a stat tot timpul cu ochii pe ea”.

 

„Nu știu ce mă face să cred că prin venele ei curge sânge de gitan”

Marin Ioniță (foto) i-a schițat Doinei Ciurea un portret sugestiv: „Întâmplarea a făcut să fiu coleg, la fabrica de scriitori numită Școala de Literatură, și cu Labiș, și cu Doina. Când am cunoscut-o eu, era o adolescentă de abia dezghiocată din copilărie, dar tipul urban, emancipat și distins, cochetă și elegantă, cu un tată ofițer superior în uniformă albastră de paradă (…). Brunetă-arămie, părul creț de la natură și nevopsit. Ochii mari, poate cam prea proeminenți, cu gene lungi și curbate în sus, sprâncene stufoase”.

Jocul de-a ispita

Continuarea este savuroasă: „Un pufuleț abia i se zărea deasupra buzei superioare. Buzele ușor congestionate ca la adolescentele cu hormonii răvășiți. Bănuiam și sânii la fel sub bluza apretată. Sunt momente când pare că este gata să adoarmă și e frumoasă atunci ca un copil legănat în brațele mamei sale. Alteori, înfiorată de stimulenți externi sau, poate, din adâncul propriei ființe. Și atunci e frumoasă altfel. Pe mine nu mă privește decât fugitiv. Dar îmi dau seama că de acum a încolțit în ea jocul de-a ispita. Nu știu ce mă face să cred că prin venele ei curge sânge de gitan, dar dacă ar fi așa nu poate să descindă decât dintr-o ramură nobilă a acestei etnii. Prințesa țiganilor. Îi spun „vrăjitoarea neagră” și nu se supără”.

 

„Îmi căzuseră pumnii în poalele ei”

Marin Ioniță a cochetat, la rândul lui, cu Doina Ciurea. Amintindu-și de jocul cu mâinile pe sub bancă, scriitorul consemna: „Nu mi-a dat atenție decât după o lună de când a venit la școală. Târziu, dar ce aveam de pierdut? O zvăpăiată. De-abia țineam pasul. Într-o zi, la o prelegere insipidă, ținută de un lector de la Comitetul Central, la cursul de socialism, stând alături, ne jucam cu mâinile sub bancă. „Ce se petrece acolo?” Râdea. Îmi căzuseră pumnii în poalele ei”. „Prințesa țiganilor” l-a respins însă pe Marin: „M-a înțepat cu un ac în dosul palmei. Mi-a dat sângele. M-a tamponat cu batista și m-a legat cu eșarfa de la gât. Trei picături roșii…”

 

Labiș iubea aventurile cu femei plătite

Revenind la infiriparea idilei dintre Labiș și Doina Ciurea, Marin Ioniță e limpede ca un cristal: „Cu Labiș a început să cocheteze tot mai stăruitor, dar el nu se prindea. Mă bucuram, sperând că-l va putea sustrage din alunecările sale, când prieteni ca Ștefan Luca și Porty Imre îl târau spre petreceri cu băutură și bacante”.

Dorința Doinei a învins, până la urmă, interesul inconsistent al lui Labiș: „Fata avea deja o oarecare experiență, printre altele, zăbovea cam mult în cabinetul directorului Petre Iosif. Dacă reușea să încălzească inima de piatră a luptătorului din brigăzile comuniste aflate în tranșeele Spaniei, cum să nu poată converti și pe flăcăul ăsta imberb?”.

 

Nevoia de afecțiune

Marin Ioniță își răspunde, mai departe, singur: „Până la urmă, s-a întâmplat. Labiș avea nevoie uneori de un refugiu, de afecțiune … Dar n-a fost să fie. La viața lui zbuciumată s-a adăugat cea de scandaluri. Desigur că a iubit-o. Însă el iubea mai mult poezia decât femeia. Mai mult cărțile. Mai mult prieteniile. Mai mult petrecerile. Mai mult decât femeia, iubea aventurile cu femei. Cu femei plătite, trecătoare, inițiate și care nu pretindeau nimic mai mult”.

 

Înscenarea unei agresiuni sexuale și o idilă destrămată

Finalizarea cursurilor la Școala de Literatură a însemnat și sfârșitul relației dintre Labiș și „vrăjitoarea neagră”. Nu înainte ca Doina să-l acuze pe poetul din Mălini de tentativă de viol! Depune mărturie Marin Ioniță: „Doina îl voia cu orice preț. I-a înscenat și o tentativă de agresiune, care ar fi trebuit să-l oblige la „reparațiuni”, vorba lui Caragiale. Punctul culminant a venit după promovarea Școlii de Literatură. Absolvenții din provincie s-au trezit în stradă, cu o diplomă de repartizare la o redacție sau la o editură. Fără casă, fără masă”.

„Labiș nu voia să-și bage capul în jug”

Imediat, Ioniță reia: „Ca toți ceilalți, Labiș rătăcea dezrădăcinat prin marile orașe. Doina era bucureșteancă, avea locuință pe termen nelimitat în zona bulevardului Carol și Calea Moșilor. Dar Labiș nu voia să-și bage capul în jug. Cu o cerere la spațiul locativ asupra căreia a uitat să mai revină, se afla mereu în căutarea unei gazde, unei cantine, unui restaurant. Idila s-a sfârșit lamentabil”.

 

Triunghiul amoros devine pătrat!

Simțind probabil că n-are nicio șansă cu Labiș, Doina n-a renunțat la el, dar s-a reorientat, în același timp, către o variantă de rezervă. Jocul la mai multe capete a dat rezultate: „La orizont se profila Nichita Stănescu. Încă anonim, însă fata și-a dat seama cu cine are de-a face. Se cunoscuseră de pe vremea când Doina încă mai era cu Labiș. Între ei a mai fost și scriitorul Călin Căliman, îndrăgostit-foc, dar repede expediat. Vor mai fi fost și alții. El spune că a cedat de bunăvoie pentru Nichita. Se putea să fie chiar așa. În 1962, Doina și Nichita s-au căsătorit. Cu acte în regulă. Douăzeci de ani de certuri și de împăcări. Divorțul. După care mai continuau să se întâlnească, deși Doinei îi luase locul mica Dora, cea mai devotată soție de poet”, apreciază Marin Ioniță.

 

Ultima atingere de pe patul morții

 

9 decembrie 1956 a fost ziua în care Nicolae Labiș a suferit accidentul fatal. Nu vom scrie aici și acum despre nenumăratele speculații privind întâmplarea din tramvaiul morții. În continuare vom reda povestea ultimei vizite pe care i-a făcut-o Marin Ioniță, coleg cu Labiș la Școala de Literatură. Cum l-a găsit Ioniță pe patul morții? „Învelit cu pătura până sub bărbie. Capul, într-o cască uriașă de ghips. Fața pământie și scorțoasă ca un vechi pergament. Buzele vinete. Nu i-au mai rămas decât ochii așa cum îi știam. O ureche îi rămăsese îndoită sub cască. I-am îndreptat-o cu degetul. A fost ultima atingere. În loc de o strângere de mână…”.

 

„Lasă, bătrâne, că tot mergem la vară la Mălini”

Următoarele rânduri sunt sfâșietoare: „Știa. Nu-i fusese greu să afle. Tot trupul, de la gât în jos, îi era inert. Măduva coloanei vertebrale – secționată în zona cervicală. Un cap viu pe un trup mort. Nu cred să existe pe lume ceva mai cumplit decât să-ți privești propriul cadavru… O rezervă obișnuită, cu un pat obișnuit. Nu este conectat la niciun fel de aparatură. Nu trăiește decât din propriile lui rezerve, care sunt aproape epuizate. (…) El este cel care mă încurajează: „Lasă, bătrâne, că tot mergem la vară la Mălini„”. N-au mai apucat. După zece zile de chin, Nicolae Labiș avea să se stingă, trecând, la doar 21 de ani, în istorie.

 

Un caz și mai ciudat

Triunghiul Labiș-DoinaNichita n-a fost și probabil nu va fi ultimul din literatura română. Un alt exemplu ni-l oferă chiar Marin Ioniță, în același volum autobiografic: „Povestea cu doi bărbați care iubeau o singură femeie a mai fost întâlnită: Șt. O. Iosif și Dumitru Anghel, atât de apropiați încât compuneau împreună aceeași carte – Caleidoscopul lui A. Mirea – , își împărțeau frățește și farmecele ei, cele mai intime…”.

 

Redactor la Făclia Hidrocentralei

Marin Ioniţă s-a născut la 10 iulie 1929, în Jugureni-Ulieşti, Dâmboviţa. A fost elev al Şcolii de literatură Mihai Eminescu (coleg cu Nicolae Labiş, Aurora Cornu, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei etc) şi a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti. A fost membru al Uniunii Scriitorilor, redactor la Făclia Hidrocentralei şi revista Argeş. S-a stins din viață în mai 2018, la 88 de ani.

 

Publicat in categoriile: EVZ Special
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: