La 800 de metri de Insula Șerpilor. Aventurile unui reporter de cursă lungă (FOTO)

La 800 de metri de Insula Șerpilor. Aventurile unui reporter de cursă lungă (FOTO)

EUXIN II, o barcă lungă de 9.80 metri, cu două vele, plus un spinnaker, un „balon”, pentru vânt de pupa. Am ajuns cu ea până la Insula Șerpilor. Mai exact la 800 de metri travers tribord de ea. Dinspre est.

Se întâmpla pe 24 august 2001. Voiajul meu pe mare nr. 10 sau, măcar, un mini-voiaj... Că a durat două zile, pe mai puțin de 200 de mile marine. Constanța - Insula Șerpilor - Sulina. Nu trecuseră nici opt luni de când mă hotărâsem să mai ating cavilele unei timone doar în vizită, pe câte o navă oarecare, nicidecum să plec iar pe drumuri de mare. Atât doar că aventura mă mânca, în ciuda mititelei și drăgălașei mele neveste, de pe atunci. Pe Insula Șerpilor - Zmeiniy Ostrov - nu mai pusese piciorul niciun român din 1948, de când ultimul paznic de far de pe stânca aia, bătută de valuri și vânturi, a părăsit avanpostul românesc din Marea Neagră, ca urmare a unui proces-verbal semnat între un căpitan de la Direcția Hidrografică Maritimă și niște ofițeri ruși care executau un pact semnat de Petru Groza și celebrul Viaceslav Molotov. De atunci, nu există, nici până astăzi, vreo atestare oarecare că vreun cetățean român a pășit pe pământul acesta românesc.

Începutul

Distracția face că, între 1990 și 1992, să fi fost și io paznic de far. Dar la Farul Verde și Farul de Larg din Portul Constanța. Ce mi-am zis, atunci? Ia să găsesc io o barcă și să mă duc acolo. Cu vele, să am alibiul perfect. Că vântul m-a dus acolo și nu intențiile mele naționaliste și personale meschine. O lună, am „săpat” printre toți proprietarii de veliere mici din portul Tomis, din Constanța și niciunul n-a percutat la ideea mea. Se căcau pe ei de frică: „Ce vrei, dom' le, să-mi confiște ăia barca, sau să ne împuște pe acolo...”. Niște căcăcioși! Am dat, însă, de un temerar și un aventurier veritabil. Se numea Valeriu Timofei. Avea spre 70 de ani și poseda un velier pe nume Euxin II. Un cutter mititel, de șase tone, cu derivor lestat și un motor Volvo Penta de 250 CP. Dar, cel mai important, cu o randă și un foc ce însumau 76 de metri pătrați ce asigurau, pe vânt bun, de la șapte la opt noduri. Poate și mai mult, cu vânt de pupa și spinnaker-ul ridicat. Era commodorul Yacht Clubului Regal Român. A murit, Dumnezeu să-l ierte! A spus da, în timp ce a stins a treia țigară fumată în zece minute.

Ne puteți urmări și pe Google News

Plecarea

Am plecat pe 23 august, la prânz, pe o vreme splendidă. Port de destinație declarat: Odessa și obiectiv scris: turism. Scopuri publicistice ascunse: fotografierea, eventual debarcarea pe Insula Șerpilor și, la întoarcere, dacă puteam, observarea și pozarea unei platforme petroliere ucrainene - Chivas, expolatată de niște britanici, de la limita platformei continentale și a zonei economice exclusive a României, pe atunci nedelimitată clar de Tribunalul de la Haga. Să vedem și noi, ucraineni extrăgeau petrol sau doar făceau prospecțiuni? Directorului ziarului unde lucram pe atunci i-a plăcut ideea. La întrebarea dacă nu cumva era periculos, am râs. Bineînțeles că era, dar: „No risk, no fun!”.

În echipaj, șase inși: domnul Timofei, șoferul său convertit în timonier de ocazie, scriitorul constănțean Constantin Novac - redactor al revistei literare Tomis, unde am debutat io în '87 cu două poezii, skipper-ul ambarcațiunii, un tătar pe nume Ibadula Sefiadin - zis Șefcai, fotoreporterul Vali Tanasoff și sussemnatul. Prognoza meteo părea bună. Spre seară am ajuns printre platformele petroliere românești, de foraj și extracție, din dreptul Gurii Portiței. Niște delfinii jucăuși ne-au distrat vreo jumătate de oră, prin zona aia și am avut și semnal la telefon. Apoi, cina cu conserve de fasole și ceapă verde. Apoi, la somn. Nu înainte de o fiolă de doi litri cu horincă de Oaș, la 52 de grade - cum se cade, împărțită frățește.

Apropierea

Peste noapte s-a întețit vântul și barca, cu un bord liber de nici un metru, a cam început să danseze rumba cu noi. Io cu Vali Tanasoff dormeam la prova. Lăsasem un tambuchi deschis, să intre aer, că nea Vali cam avea grețuri. Pe la patru ne-a trezit un duș cu apă sărată... Mă rog, n-am zis nimic. Dar nici n-am mai dormit. La răsărit..., niciun răsărit! O pâclă deasă, de nu vedeai la zece metri în față. Pe radar eram la mai puțin de două mile de insulă, dar nu vedeam nimic. Brusc, pe la 7.30 - 8.00 s-a ridicat ceața. Și, la prova-tribord de noi, în contre-jour, am văzut Insula misterioasă. Din păcate, vântul ne dusese pe partea vestică a ei și nu pe cea estică, unde este singurul debarcader, că de port nu poate fi vorba. Acolo, am fi putut încerca să ne ducem la țărm. Cu un motiv pueril, evident, pentru soldățoii ucraineni care păzeau insula. Cum că unul dintre noi se simte rău.

Adevărul e că nea Vali cam avea grețuri, de la răul de mare... Și îl mai întărâtam și io, în timp ce bolea într-o rână: „Hai, nea Vali, ia o jumară, bună și grasă!”, de să dea bietu' om în hepatită. Așa că, ne-am mulțumit să o pozăm dinspre est. A ieșit cam neclară, dar teribil de impresionantă. Arăta ca un uriaș bastiment, cu o sumedenie de antene și alte chestii aparent fioroase pe ea. În fapt, niște banale instalații de radio-ascultare...

Amenințarea

Mai rămăsese puțin și ne făceam selfie-uri cu Insula Șarpelui, când, din spate am văzut cum se apropie, cu viteză mare, cam la 20 de noduri, un trawler ucrainean măricel. Pescadorul a ajuns la vreo 20-30 de metri de noi și a început să navigheze în paralel! Cam făcuserăm pe noi când am văzut că de sus, de pe comanda navei, doi inși ne studiau cu binoclul în timp ce noi le făceam cu mâna ca niște păpuși dezarticulate. Apoi, a mai venit un trawler care a repetat manevra din sens opus. Ne-au lăsat în pace, semn că erau doar curioși să vadă ce era cu noi... Nu neapărat din cauza asta, ci mai ales din pricină că valurile se măriseră considerabil, pe la 1,50 - 2 metri, și că vântul ne venea fix din prova, am decis să facem cale întoarsă. Ar fi însemnat să ne mai chinuim măcar două zile până la Odessa, cu motorașul nostru și vânt ostil. În schimb, în patru ore, cu vânt de pupa și ajutați de motor, am intrat pe bara Sulina. Aventura luase sfârșit. Aveam dovada că fusesem la mai puțin de o milă de Insula Șerpilor. Mai exact, cam la 800 de metri. Măcar atât. Când am ajuns la București, am primit o primă de două milioane de lei vechi de căciulă. Un bacșiș mai consistent...