La 25 de ani de la moartea poetului, Academia Română a editat un volum cu poeme de dragoste şi cu gânduri despre viaţă şi literatură.
În Aula Academiei Române a fost lansată, vineri, o ediţie omagială Nichita Stănescu (1933-1983), prilejuită de împlinirea, pe 13 decembrie 2008, a 25 de ani de la stingerea marelui poet. Cartea, reprezentând cel de-al 100-lea volum din colecţia de ediţii critice „Opere fundamentale“ - editată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, sub egida Academiei Române, şi coordonată de academicianul Eugen Simion -, are o structură compozită.
Secţiunea intitulată „Fals jurnal intim“, alcătuită de Eugen Simion, conţine texte ale lui Nichita Stănescu cu caracter confesiv sau succinte opinii despre viaţă şi creaţia literară. Am ales câteva fragmente din „falsul său jurnal intim“.
Ar fi vrut să scrie „Moartea căprioarei“
Despre Nicolae Labiş recitând, în amfiteatrul Odobescu, „Moartea căprioarei“: „Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci, nu puteam să cred că se poate scrie o poezie mai minunată decât «Moartea căprioarei». Aş fi dat orice de pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricine altul aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea foarte frumos, deşi nu era. Nu puteam să o prind în noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte. (...) Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie.“ (1969)
„Fără «Mioriţa», noi n-am fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. «Mioriţa» este şcoala tristeţii naţionale. Matricea. Matca. Regina. (...) «Mioriţa» nu este un cântec de pierdere. Cine pierde, aşa cum a pierdut ciobanul «Mioriţei», este înstăpânit în sufletul Pământului. Da, în sufletul Pământului, pentru că noi toţi ne-am născut pe Pământ.“ (1969)
„Eu îl văd pe Homer începând cu picioarele. Pentru mine, picioarele lui Homer sunt picioarele tatălui meu.“ (1972)
„O femeie care m-a pus la încercare“
„Mărturisesc că ani de zile mi-a fost ruşine să spun că-l iubesc şi că-l admir şi că-l înţeleg pe Topîrceanu. Mărturisesc cu ruşine că abia târziu l-am înţeles. Elev al lui în clasele primare, abia acum am ajuns să-i fiu elev în clasele primordiale. Ştiindu-l pe deasupra, abia acum mi-a alunecat inima în el.“ (1978)
„Cred în Bacovia. Şi peste aceasta îl şi recitesc tot timpul. Şi îmi sprijin tristeţea mea de tristeţea lui.“ (1978)
„Am iubit şi eu o dată în viaţa mea pe cineva şi tocmai pe acea femeie am pus-o la încercare! Am crezut că nu se va mărita niciodată cu nimeni decât cu mine. Ei bine, şi ea m-a pus la încercare şi s-a măritat cu altul, aproape în mod simbolic, după care s-a despărţit ca să fim amândoi două răni.“ (1983)
Citiţi şi: Nichita Stănescu, încă inedit