Ca să fie limpede din capul locului, aparțin categoriei numite în batjocură „pupători de moaște”, adică a credincioșilor ortodocși fervenți, astfel botezată de către tefeliștii neo-marxiști, adică de către cei care sunt reprezentanții viitorului luminos al facebook-ului și al bărbăției de on-line. Să fie sănătoși, sunt onorat că-s vârât în categoria asta, disprețul lor îmi este cunună de lauri, dar nu despre gladiatorii imberbi ai netului, plini de biți pe post de testosteron, vreau eu să vorbesc acum, ci despre Sfânta Sărbătoare a Paștilor.
Cea mai mare amărăciune a celor cu credință în Dumnezeu este că în acest an, după cum a anunțat Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române „Slujbele de Paști, din noaptea de Înviere, se vor oficia doar de către clerici, în biserică. Credincioșii nu vor putea intra în biserică și nici nu vor putea compune grupuri de mai multe persoane, anul acesta, nici în curtea Bisericii”.
De la caz la caz, participarea la Slujba de Înviere este un intens moment de împlinire duhovnicească pentru poporul credincios, sau măcar unul de satisfacție dată de respectarea unei tradiții, pentru cei mai nedumiriți, vorba filosofului Nae Ionescu, aceea a unei plimbări până la Biserica pentru a lua Lumină, încheiate cu ciocnitul unui ou și ce o mai fi, cu cei dragi.
Este de înțeles deznădejdea celor din prima categorie: trebuie să suporte insuportabilul și să accepte inacceptabilul, trebuie să se supună unei decizii cu care dacă sunt de acord, înseamnă că ar fi de acord cu ideea că în Casa Domnului, la Slujba de Înviere a Domnului, sunt pândiți de pericole.
Ne puteți urmări și pe Google News
Cum să accepți așa ceva? Credința ori este totală, ori nu este deloc, își spun pradă celor mai negre temeri sufletești. Nu doresc să le spun că greșesc, nu vreau să-i contrazic cu nimic, nici să-i învăț eu cum să-și potrivească cele mai sfinte trăiri, nici nu sunt în măsură, nici nu am știința necesară și nici trăirea, viziunea. Nu pot să le spun decât ce voi face eu.
În noaptea de Înviere, eu voi face ceea ce am făcut și altă dată, atunci când am mai fost împiedicat să intru în Biserică. Am mai povestit oamenilor, în urmă cu mai bine de doi ani, mă aflam într-o clinică din Germania, unde soția mea era internată cu un diagnostic grav - mulțumesc lui Dumnezeu, l-a învins. La răul dat de boală și de tratamentele dure pe care le suporta, o mai chinuiam și eu cu faptul că din sfert în sfert de oră ieșeam să fumez și, când mă întorceam la ea, în salon, o terminam cu duhoarea.
Nu-mi spunea nimic, dar o vedeam că-i fac rău chiar eu, cel care eram lângă ea ca să-i fiu de sprijin. Am realizat brusc, și așa o rușine m-a apucat, atât de evidente mi-au devenit egoismul și nesimțirea, atât de strivit am fost de rușinea lipsei mele de voință și bărbăție, încât, după ce a adormit, determinat ca niciodată dar conștient de slăbiciunile și nevolniciile mele, am plecat după ajutor, în căutarea unei Biserici. În Germania fiind, nu am găsit decât o Catedrală Catolică.
Când să intru, mi s-a spus că are loc o slujbă specială, la care nu au acces decât invitații la eveniment. Mi-am zis „așa este, când este să nu fie”, m-am întors pe călcâie și am ieșit. Dar! Dar numai ce am trecut de ușile imense din lemn sculptat, legate în fier forjat, și am înțeles că nu are nici cea mai mică însemnătate faptul că nu sunt Înăuntru.
M-am așezat în genunchi într-o parte a intrării, am pus fruntea pe un stâlp rece de piatră și am rostit cea mai fierbinte rugăciune din viața mea. A fost auzită, am simțit asta pe loc și i-am văzut împlinirea imediat, apoi în timp. Printre altele, de atunci nu am mai simțit nevoia să pun țigara în gură.
Nu știu ce vrea Dumnezeu, pentru că eu nu-L pot cuprinde, dar știu ce vreau și ce pot eu. Pot fi Recunoștință și Rugăciune. Drept pentru care, în Noaptea de Înviere, voi aprinde o lumânare care va fi Lumina, Îi voi mulțumi și mă voi ruga. Mi-e frică doar de trufia de a mă simți ca primii creștini, în vremea prigoanei.
Recomandările noastre
