Se spune că păcatul cel mai greu este acela de a judeca pe aproapele tău. Căci Dumnezeu își întoarce fața de la un astfel de individ și îl urăște precum urăște cineva pe un vrăjmaș al său.

În Pateric se descrie pilda unui stareț care, auzind de un frate ce căzuse în desfrâu, l-a judecat, zicând: „O, rău a făcut!”. La momentul trecerii în neființă, povestește Patericul, îngerul i-a adus sufletul păcătosului și l-a întrebat: „Vezi, cel pe care l-ai osândit, a adormit. Deci, unde poruncești ca să-l pun, întru împărăție sau la osândă? De vreme ce tu ești judecătorul drepților şi păcătoșilor, spune, ce poruncești pentru acest smerit suflet? Oare, îl vei milui pe el sau chinurilor îl vei da?”

Iar starețul – judecător s-a înspăimântat de perspectiva de a-l așeza în Rai sau Iad pe vecie pe fratele său și, conștientizând păcatul său, şi-a petrecut în lacrimi restul vieții sale şi se ruga lui Dumnezeu ca să-l miluiască pentru păcatul acela.

După o viață de chin, la finalul vieții, acel înger a venit și i-a spus: „Iată, ți-a arătat ție Dumnezeu ce este mai greu, adică, aceasta de a judeca pe fratele tău şi niciodată, iarăși, să nu faci lucrul acesta. Iată, de acum iertat ești.”

Dacă Dumnezeu se simte jignit de cel ce își asumă păcatul de a osândi în locul său și nici cel mai greu canon nu îl poate scăpa pe ”judecător”, vă puteți imagina ce simte El, în sinea lui, când vede ce strâmbe sunt judecățile acelora care prin legea omenească primesc dreptul de a-i judeca pe semenii lor.

Căci ce „judecăți” poate face un slujitor al legii care este orbit de patima vanității ori de teama pentru securitatea lui și a familiei sale? Ce ușor osândesc judecătorii amenințați cu dosare însăilate în fals pentru că „așa se mai cumințesc și ei”... pe principiul „până la Dumnezeu procurorii DNA îți scot ochii, adică dosare”.

Și dacă numai judecătorii ar fi cei care comit acest păcat grav, parcă nu ar fi atât de dramatic. Dar nu este așa, în fiecare dintre noi zace un „judecător”: acela nu procedează bine, celălalt greșește profund ... despre mine, să nu comentați, eu știu mai bine cum se procedează, nu greșesc cu nimic.

Dacă fiecare s-ar judeca pe sine și mai ales pe sine, omenirea ar deveni acel Rai care ni se promite pe la fiecare colț de tot soiul de martori ai nu știu cărui cult. Fără păcatul cel mai grav, judecarea aproapelui, am deveni noi sfinți și Dumnezeu și-ar pierde pâinea: văzându-ne atât de obiectivi se va odihni din nou, așa cum s-a odihnit după facerea lumii.

Din păcate însă, România este exemplul viu că Raiul e departe, căci fiecare judecă pe oricine altcineva în afară de sine-însuși: X a greșit când a făcut asta, Y nu face bine când procedează așa.

Nu știe el bine dacă X ori Y au făcut acele lucruri, pe care el le blamează, că numai Dumnezeu știe exact ce facem fiecare, nu noi, păcătoșii, dar cel mai bine este să dea verdicte: X și Y sunt răi, merită să putrezească pe unde îi mai aruncă statul de drepți.

Și fiecare contribuie cu ce poate la „arderea în cazanul cu smoală” a nefericitului: presa îl batjocorește, prietenii se uită chiorâș și îl bârfesc cât pot de mult, organele statului îl desconsideră și torturează. Judecatul, vinovat sau nu, trebuie să crape cât mai repede în pușcării înghesuite, pline de mucegai, flămând, în frig și plin de boli, iar pentru asta fiecare se străduiește cum poate: urlă, strigă, scrie ori votează legi, refuză să numească miniștri competenți și demni.

Niciunul nu plânge și nu suspină că a ”judecat”, toți îi țin isonul ”judecătorului” în civil.

În această atmosferă de Infern, ne prefacem că așteptăm Raiul, în timp ce Iadul a coborât deja aici, pe Pământ, în România, iar noi nu îl vedem din cauza orbirii care ne stăpânește pe toți, la fel cum îl stăpânește pe fiecare „judecător” fără scrupule. A venit timpul să ne trezim cu toții și să devenim principalii noștri judecători!